afi altfel

Ieri seară am fost aruncată pe un nor Am rămas toată noaptea acolo până norul m-a îngropat Acum m-am trezit, dar norul e în mine Ii simt gustul dulce-amar. Iar pleoapele se chinuiesc să nu-l împrăștie. Un copac uitat, nebăgat în seamă, a înflorit Când cineva a pus mâna pe umărul său. A aflat ce nimeni nu voia să-i spună? Să vorbim despre iubire în tăcere. Un om și un... și o... și... Un om a dansat cu mine. Nu, nu... Eu, da, eu am dansat cu mine cum o fac mereu și mereu când mă pierd. Nu. Când mă regăsesc. Da. Minunat basm Eu. Nu, nu eu. Tu. Da Tu. Mereu și mereu aceeași întâlnire, eu și eu , amintiri, necunoaștere, recunoaștere... Prezentul nu există, s-a dus deja Dar norul va rămâne mereu al meu, cu mine, mai dens, mai palid, mai nostalgic Norul lui "a fi". Gândesc deci... nu exist. Doar norul.... -------------------------------- Aseară am văzut N(aum), fără să cunosc multe despre Naum, poetul, omul. Acum voi incerca să aflu, pentru a înțelege norul

Da, ştiu, speranţa e în mâine ... Mâine! Mâine! Mâine... mâine... Un infinit de mâine pentru a trăi Acum! Da, ştiu, speranţa e în mine... eu, eu, eu, Eu! un infinit de eu pentru a fi! Eu, acum a fi, mâine!

Rostul omului e iubirea Fără iubire suntem copaci morți înainte de primul mugur. A iubi și a dărui sunt creșteri de ramuri către cer. Doar a primi, fără a da e toamna dinaintea ultimei ierni, frumos colorată dar fără de întoarceri și fără îmbrățișări cu aer de primăvară. Îmbrățișarea presupune a da o frunză din tine pentru un mugur în celălalt.

Noaptea peste pleoape îmi coboară fluturi Mii, colorați, jucăuși Imi gâdilă ochiul până ce nervul optic Devine fluture alb și-mi zboară prin creier. Fiecare neuron se deschide pentru a-i fi gazdă Iar eu zâmbesc la fiecare atingere a lor Dar fluturele alb caută altceva, Neuron cu neuron, el caută Pâna ce încep să râd iar pleoapele mi se deschid Mii de fluturi colorați mă inundă Și simt cum devin lumină prin îmbrățișarea lor cu cel alb.

Simt că mă pierd clipă de clipă Cuvânt cu cuvânt, gând cu gând Așa, precum toamna se pierde frunză cu frunză Adiere fără de foșnet, lumină fără căldură... Ne golim. Copaci goi, gânduri fără substanță, cuvinte fără sens. Așteptăm și sperăm la o nouă primăvară. Intr-un cerc continuu de zale, pe care ne chinuim să nu le pierdem, și la care construim mereu și mereu.

Plouă Iar în mine curg imagini imagini cu chipuri ce au trecut prin viaţa mea... azi nu mai sunt. Bunicii, imi revin in gând rând pe rând de ce tocmai azi? nu ştiu. Pe unii i-am iubit mai mult pe unii mai puţin într-un fel direct proporţional cu iubirea pe care o primeam. Şi dacă mă iubeau toţi în aceeaşi măsură dar nu ştiau arăta? sau nu ştiam eu vedea? Azi poate ei plâng unii de dor, unii pentru că-i doare gândul meu, toţi ca un semn-rugă de "nu ne uitaţi!" Nu, nu vă uităm atâta timp cât suntem. Încă ne e dor şi absenţa doare.

Ridul acesta e al meu? Ridul acesta e al meu. În el păstrez zâmbetele trecutului câteva tristeţi şi chipuri. Ştiu că altele îi vor urma E firesc. Nu, nu vreau să-l ameninţ cu ace, acid hialuronic sau botox, S-ar răzbuna şi m-ar transforma în altcineva. Nu vreau ca peste ani să mă privesc în oglindă Şi să nu mai găsesc nimic din tot ce am trăit Să am un chip care să mintă. Fiecare rid ar trebui să spună o poveste Fie ea tristă, fie ea veselă Să ne amintească clipele bune sau rele Să arate că timpul a trecut şi asta nu ne sperie. Să le spună tuturor că am rămas fireşti.

când tăcerea urlă în tine că vrea să vorbească las-o! ajut-o! dă-i cuvinte! altfel vei simţi durerea neputinţei de a evada.

Eu nu am vârstă Ce este vârsta? O cifră care spune ce? Timpul trece. Da, trece, Și schimbă tot Orașul de ieri e mai mic Dealurile copilăriei îngrădite Fără fragi, mure și coarne pentru oricine Noi suntem liberi Dar tot ce era liber în amintire, azi am pierdut Le-am îngrădit, pentru a ne demonstra posesia, redobândirea a ceea ce ne fusese luat. Și uite aşa am uitat bucuria (trăirii) (a fi liber nu înseamnă a avea). Eu nu am vârstă, Am un chip, un trup Cu care plâng, mă bucur, zac, alerg Am o inimă care bate Inima mea bate nu pentru că am o vârstă Ci pur și simplu pentru ca sunt Nu sunt pentru a număra anii, nu vreau să-i număr pentru a mă întrista cifrele Sunt și atât, încă nu știu de ce Poate voi afla într-o zi Și da, necunoașterea asta mă întristează Nu, nu vreau să am vârstă Vreau să mă bucur, să păstrez clipe Dar timpul trece, Da, trece Și schimbă tot Chiar și pe mine și cum percep tot Nu, nu vreau să am o vârstă, vreau să am ce povesti.

Am călătorit prin trecut Din amintire în acum Străzi mai mici, totul mai mic Dealuri îngrădite Case dispărute, ruine Dar mai multă culoare Mai mulți oameni Și liniștea ici-colo, În doze mai mici. Nimic nu mai e cum a fost. Pasărea asta ce cântă e tot din trecut? Nu. E acum, aici, aproape Îmi stigă că nu e cazul să disper Nu am pierdut chiar totul, Mai sunt fluturi albi, colorati, de noapte Mai sunt margarete, tremurici și maci Mai este ea și sunt altele ca ea, ce îmi cântă la geam diminețile Mai sunt cei ce mă iubesc și cei pe care îi iubesc Mai sunt guguștucii ce vin să mă vadă la ore fixe Mai sunt greierii ce încă se aud printre blocuri Și tot așa, multe altele... Eu doar am crescut și-mi este dor De cireșul cel mare din curte, De strada din Sighișoara liniștită și pustie precum un platou de filmare înainte de a se striga "motor" (așa îmi închipuiam eu a fi) De dealurile și poienițele libere, fără garduri De soc, de muri, de fânul uscat, chiar și

Nu ştiu de ce îmi este greu să scriu Asta înseamnă că de fapt nu pot Iar neputinţa asta ... Nici ea nu ştiu de unde vine Nu, nu-mi găsesc o scuză E doar o stare de fapt. Încerc să găsesc căi sau măcar o cale să-mi transform greul în cunoaştere măcar cunoaştere, necunoaştere... a ce? a cui? pe cine? cum? E un algoritm al cărei cheie de descifrare nu am gasit-o Ce ar trebui să ştiu? cum ar trebui să văd? Ce ar trebui să fiu? cum ar trebui să fac? Iau o pauză. De multe ori pauzele şi liniştea ce le precede şterg îndoielile şi fac loc luminii. Pauză. Respir aer, aer de oraş, tot aer Caut iarba verde şi plină de rouă Găsesc ceea ce pot închipui Ce nu pot închipui? Ceea ce nu am văzut? Ceea ce nu am ştiut? Atunci îi dau eu forme, creez din mine Deci, găsesc tot. Atunci ce nu mă lasă să scriu? De unde greul? Necunoaştere? a mea despre mine? a ce? Pe mine nu mă pot crea pentru că sunt deja? Şi totuşi mă recreez cu fiecare literă scrisă Iar când nu o fac, e doa

Caut să mă întind să ajung la tine Nu sunt nici pasăre, nici fluture Să-mi întind aripile să te mângâi Să te prind în zbor, să fim plutire şi dans printre flori-nori Am doar o privire cu care să te chem şi două mâini cu care să te strâng în braţe să te lipesc de mine să ne simţim bătăile inimii şi aşa să plutim printre flori-nori dans-zbor. Tu trebuie doar să mă vezi .

Stau, trec pe lângă mine umbre, lumini, sunete, particule de necunoscut... Stau, un punct în mijlocul Universului. Oare cum mă văd toate ce trec pe lângă mine? o particulă de necunoscut, nicidecum statică?

Nu îmi amintesc când am ascultat ultima dată Albinoni, Adagio Știu că îmi este dor de starea ce mi-o crea Era tristețe, o tristețe plăcută Vedeam suferința, căutarea, rugăciunea, În mine erau lacrimi, pe obraz nu Vioara suna ca un urlet al unui om pierdut, fără speranță Un om îngenuncheat care căuta iertare Un om ce nu știa de ce trebuie să fie iertat, dar ştia că Iertarea îi era salvarea. Mă târam și eu în mine Țineam pasul și gândul cu acel om Eram murdară, noroi greu și negru pe noi și în noi ca după o furtună pierdută în vară Cu ochii ridicați către ceea ce ar fi trebuit să fie cer Dar era negru Noroiul ne acoperea cu totul Dar noi mergeam îngenuncheaţi, cu capul ridicat a rugă. Și am fost salvați, Deși, memoria mă trădează și nu-mi amintesc alte stări Ar fi trebuit să văd cum se deschide o fereastră și face loc soarelui, Ar fi trebuit sa simt bucurie, iubire, împăcare Dar nu, am rămas doar cu negrul noroi și tristețe. Esential este altceva Știu că am fo

Azi am deschis larg fereastra Și am tras în mine toată lumina dimineții M-a durut pentru o clipă furtuna ce am dat-o afară Dar apoi am reînvățat să respir luându-mi zborul. Am căutat nori albi, pufoși pe care să-mi odihnesc gândurile Am învățat să privesc înapoi acceptând-mi greșelile Apoi am cotrobăit prin memorie după sunete Viori, piane, concerte, cvarteturi, soliști. Ce zbor am avut... și cât aș vrea să zbor iar Mereu altfel, mereu altcumva Esența vieții e clipa Azi am avut o clipă în care am fost. ---------   Din categoria JOC - cuvinte primite: esential, memorie, fereastra, furtuna, vioara

Timpul macină carnea din noi Precum vântul piatra din munte Devenim schelete cu suflet Într-un final ce nu ne mai aparţine. Suflă aerul prin noi Şi nu mai ne recunoaştem Sufletul devine pribeag Fără un ciot de inimă sprijin. Inima e de carne sau... Se macină încet, sigur Până ce ultimul tic-tac Se stinge. Şi tăcem lăsând în urmă doar chipuri şi urme înrămate-n doruri, lacrimi şi sânge Până ce dispar toate Şi doruri, si lacrimi şi ultima picătură de sânge. Iar atunci devenim fărâmă de munte.

Cuvintele așteaptă cuminți, ca penița să le așeaze ușor pe hârtie Precum notele muzicale pe portativ, literele își cunosc locul, Știu crea ritmul, dansul, povestea. Doar un vânt primăvăratic, copil neastâmpărat, uneori le împrăștie Și atunci speriate, schimbă ritmul, valsul se transformă în salsa Povestea curge mai departe, în alte culori, lăsând în urma ei Un susur de apă curgătoare, un foșnet de gând nerostit, un boboc ce explodeaz ă în floare, o pasăre rătăcită-n frunziș... Până ce totul devine liniște, calm, împăcare. Și atunci penița pune punct.

Azi a plouat cu zâmbete, cu suflete, cu lacrimi, cu tristeţi, cu tot ce a vrut fiecare să simtă, să creadă, să dorească. Azi a plouat cu vise visele celor ce nu mai sunt de a fi noi mai bine Visele noastre de a şti trăi, de a sti iubi. Ne spunem unii altora să trăim Ne încurajăm cu speranţa că vom prinde curaj şi o vom face. Azi a plouat cu dorinţa de a fi. A ta, a mea, a lor a noastră, a tuturor. Si toate dorinţele astea sunt acum în pământ până ce soarele şi toate plantele ce vor creşte le vor ridica iar la cer. Într-o zi va ploua iar şi chiar de noi nu vom mai fi dorinţa noastră de a fi se va regăsi într-o frunză, într-o floare, într-un strop de ploaie.

Mă uit în ochii tăi Mă văd întreagă Nu-mi lipsește nimic Sunt și mă simt eu. Tu, mă întregești. Precum copacul ce nu poate înflori fără de soare Așa sunt eu fără de tine. Îți creez chip și trup Până vei vrea să-mi pui în cuvinte Tot ceea ce eu nu pot. Ești inspirația mea Cu ochii mei cei nevăzuți de alții.

Am primit un zâmbet în dar Condiția a fost să-l dau mai departe Mă gândesc să-l pun în fiecare picătură de ploaie Așa că aveți grijă, Azi plouă cu zâmbete.

azi mă dor toţi norii pe care ieri i-am privit cât de frumoşi erau şi cât de repede au fost goniţi, miting aviatic. aşa suntem noi frumoşi zburători peste şi pe sub ceruri doar că gonim fără să vedem unde şi sfârşim cu părerea de rău că nu am simţit pe deplin zborul. m-a obosit să privesc albul pufos luând forme năstruşnice în bătaia soarelui frumuseţea firească oboseşte când nu ai mai primit-o de mult. a sta într-un scaun nu e întotdeauna odihnitor lumina şi cerul devin prea grele când realizezi firescul frumos pe care-l pierzi zi de zi stând într-un scaun alt scaun.

Am un rău în mine ce mă împrăştie în mii de bucăţi ce se ciocnesc una de alta trupul nu-mi mai aparţine sunt precum o păpuşă cu sfori trag de mine mâini nevăzute să mă ridic să merg dar trupul meu spart e înţepenit în scaun doar mâinile caută semne pe tastatură sunt părţi din mine ce se reconstruiesc din durerile reîntâlnirii cu ele însele e un fel de amorţire o gaură în timp fără de timp îmi simt ochii, mă ard apoi mâinile strânse una în alta limba uscată degetele de la picioare amorţite mă simt, bucată cu bucată dar nu întreg. Am un rău în mine de mine cu mine. Pentru că nu te-am găsit.

Mă mişc greu Îmi târşâi picioarele prin nisipul ăsta Şi mă afund Nisipul în sine e uşor Dar acum, acum când trebuie să merg mă ţine pe loc atât de încăpăţânat... Vreau să ajung la marea cea mare Să-mi las corpul să plutească Din când în când un val să mă lovească Durerea să îmi amintească încă trăiesc. Mă mişc greu Nisupul a început să mă ardă valul salvator, al stingerii, e mai departe Mă preling odată cu nisipul prin viaţă Am să mă opresc pe fundul clepsidrei Un fir de nisip Aşteptând să o iau de la capăt.

E ceva în mine ce nu mă lasă să plec Gândul la tine sau doar un cuvânt Vă jucați cu mine de-a v-ați ascunselea Când unul, când altul Iar eu rămân cu... Nimic. Stau și aștept De fapt nu e așteptare vă caut pe voi în mine până găsesc cuvântul care să mă ducă la tine nu doar la un gând, la tine, cel din carne și oase. Gândul meu te-a zămislit în mii de feluri știu, doar iluzii, umbre ale dorinței dar îmi place să mă joc cu toate formele astea real, ireal până ce voi simți, mai întâi gândul tău îmbrățisându-mi gândul apoi brațele tale în jurul taliei mele Apoi... Ne vom pierde unul într-altul.

M-am gândit mult la tine, La iubirile tale, de fapt la iubirea ta Pe care ai pierdut-o și în care și azi ești prinsă Ești unul dintre oamenii muză Nu pot scrie fără oameni, fără trăirile lor Cunosc puțini și atunci cuvintele mele se agață de ei De poveștile reale sau doar închipuite (de cuvintele lăsate libere). Te-ai blocat într-o stare pentru că nu vrei să o pierzi Ți-e teamă că nimic asemeni ei nu-ți va mai fi dat în viață Deși ți s-a cicatrizat rana, o privești zi de zi în oglindă Mult curaj i-ar trebui cuiva să smulgă rana cu totul sau să te facă să o împărțiți jumi-juma Așa ușurată pe jumătate, ți-ai da voie să reînflorești Până când noul tău parfum și noua ta imagine în oglindă Va acoperi cicatricea și te vei vedea, pe tine, întreagă, Așa cum ești. Hai, încearcă să faci pierdută imaginea durerii din oglindă Pune un zâmbet în locul său, Ştiu că poți, zi de zi faci asta cu alții Hai, fă-o cu tine! Zâmbește-ți! E primul pas spre înflorire.

Îmi închipui o zână cu tălpi rozalii, de prunc, călcând iarba verde a inimii tale Picuri mari de rouă îi scaldă picioarele şi fulgi de păpadie îi coboară pe umeri Ninge cu visele mele, peste chipul său Iar inima ta creşte, se înalţă şi devine Făt Frumos. Zâna chicoteşte în ia-i brodată cu flori de mac Îşi ridică braţele către el, îi mângâie uşor obrazul, apoi dispare, iar pe obrazul lui o lacrimă coboară pe umbra lăsată de-a sa mângâiere. Atunci te iau în braţe şi te strâng tare până redevi inima ce ai fost şi stăm aşa îmbrăţişaţi până devenim inimă în inimă bătând acelaşi ritm.

Ești acolo, o știu ca o nălucă bântui toate cotloanele mele, mi-e greu să te urmez pretutindeni şi te pierd mă pierd dar ştiu ca în răsuflarea mea eşti şi tu o umbră a mea ascunsă în temeri.

Suntem precum clepsidrele Avem forme puţin arcuite Rotunjimi de măr copt Ne sorbim timpul zi de zi ca pe un drog cu speranţa că nu se va sfârsi niciodată până ne spargem în mii de bucăţi dar nu de sticlă de amintiri nisip bun pentru clepsidre din alte dimensiuni neexplorate.

Uneori, noaptea, moartea îmi dă ghionturi, mă lovește între coaste apoi iî simt în inimă colții reci și tăioși și pentru o clipă mă tem Apoi mă gândesc la ce mi-ar plăcea să fac dacă aș ști când se termină totul. Te-aș îmbrățișa poate chiar pe tine (cel ce citești aceste rânduri) apoi aș scrie, aș scrie oricum, orice, toate închipuirile, visele, realitățile Da, aș scrie piesa aceea de teatru după jurnalul altcuiva Aș finaliza site-ul pentru actori. Nu mi-ar fi teamă să spun ce simt, că nu știu dacă e iubire sau iluzia ei, că aș vrea să încerc dacă vrei și tu Că m-aș lăsa ție și atât... Dar nu știu când vine sfârșitul deși mi s-a spus și realizez și eu că viața e pe zile, Nu pot pune punct la acum să dau apoi frâu liber dorințelor pentru a le face real.

Dimineaţa caut cuvintele în mine cu cât le caut mai des cu atât ele vin la mine dacă le uit, mă uită şi ele. Cel mai frumos este când nu le caut, când vin vertiginos şi îmi bat în frunte atunci trebuie să mă grăbesc să le prind şi să le ştanţez undeva, să nu le pierd. E dureros când pierd cuvinte, oricât aş încerca, oricât m-aş chinui ele nu mai vin în aceeaşi formă, sunt deja altceva şi doare. Doare când pierzi cuvinte pentru că pierzi părţi din tine pe care nu le mai găseşti niciodată.

Am crezut că ești un simplu pod că singura ta menire e să mă treci de aici, dincolo o trecere între azi și mâine o noapte fară coșmaruri și dureri de inimă Dar ești pavat cu gânduri ce nu-mi lasă pleoapele să-mi aducă întuneric Oricât aș păși înainte rămân în același punct până dimineață Fără amintiri deși am gândit mult și am călătorit mult am uitat tot Și asta datorită ție sau, din cauza ta.

Nu știu de ce dar ochii tăi imi par doi fluturi albaștri Cu cât mă chinui să-i prind cu privirea cu atât se depărtează mai tare Îmi par doi ochi răzvrătiți sau prea copii pentru a sta locului. Bătrânețea mea nu știe alerga după ei de fapt, nu mai poate. Stă proptită în baston și închide ochii cu speranța că numai astfel ochii tăi albaștri îi vor croi alt trup. Vreau ca ridurile frunții să-mi devină floare pe care să odihnească fluturii tăi albaștri Vreau brațele mele să devină ramuri cu frunze verzi să te așezi la umbra lor Vreau să rămânem așa un copac înflorit și doi fluturi la infinit.

Stau cu ochii fixati în ecranul calculatorului, așteptând, cumva albul foii să fie acoperit de litere care să-i spună porumbelului de la geam că nu-l înțeleg, că nu știu ce tot caută. Poate vrea un loc sigur pentru o familie nouă sau doar un popas între două lungi zboruri Dar tot nu înțeleg de ce a ales fereastra mea balconul meu și tot revine și revine... Aș vrea foaia asta albă și falsă Să se acopere de cuvinte și apoi să-și ia zborul precum porumbelul fără să știu pe unde colindă și ce caută ci doar din când în când să facă popas iar la mine. Și am un porumbel la fererastră pentru că am deschis-o Și am cuvinte pe foaie pentru ca mi-am creat-o. Două ferestre Real, Ireal.

Scutură-mi pleoapele de tristețe Acoperă-mi ochii cu cer senin Crește-mi pe frunte copacii iertării Pune-mi pe buze flori de salcâm. Iartă-mi furtuna din trupul de lut Scoate-mi din suflet spinii durerii Mângâie-mi coapsa cu vântul uitării Dar lasă-mi dorurile pe un sân. Aprinde-mi în inimă focul iubirii Ai grijă să nu îl stingă vreun orb Susură-mi gândurile-ți toate Lasă-mă, scoică să-ți fiu.

Nu avem aripi Dar nu lipsa lor ne interzice zborul Ci faptul că nu știm ce să facem cu ochii închiși Somnul e bun Dar nu când pierdem zări nebănuite. .... Avem aripi Dar impalpabilitatea lor ne face gândul captiv între granițele concretului. Evadarea înseamnă zbor.

Dacă am ști că suntem flori și ne împrăștiem în lumea largă petală cu petală cu fiecare iubire pierdută cu fiecare durere simțită cu fiecare suspin... Călătorind prin curcubee cameleonic dans în culori purtați de vânturi, stropiți de ploaie, uscați de soare plutire prin aer, cer, vis... Ne-am dori să fim oameni? Suntem oameni și ne împrăștiem printre iubiri pierdute, dureri, suspine, negru În căutare de alb, uităm de curcubee și cer Ne facem din vise speranțe sau invers? E bine că visăm, E bine că sperăm. Pășim pe trotuare fără destinație Undeva vom ajunge Unde? Când vom închide ochii vom vedea. Când închizi ochii totul e mai clar deși e întuneric Pentru că ne dăm voie să fim.

Hai să inventăm un joc Să uităm de nori, singurătăți, temeri Să le trecem la trecut, să le incuiem undeva. De fapt, nu trebuie să inventăm nimic Doar să ne dăm voie să fim iar copii Să ne imbrăcăm in haine lejere Să ne luăm de mână și să redescoperim dealurile să culegem fragi, să le-nsirăm pe firele de iarbă să scoatem greierii din găuri, să alergăm lăcuste să căutăm gărgărițe și să cântăm "gărgăriță riță, du-mă-n poieniță..." Serile să prindem licurici. Mai sunt oare licurici? Hai să ne cerem iertare pentru că ne-a fost teamă și am uitat să ne imbrățișăm mai des, să dansăm mai des, să cântăm mai des, să vedem cerul și marea mai des. Hai să ne acceptăm prezentul și să nu ne plângem Ar fi putut fi mai rău, sau ar fi putut fi mai bine E așa cum e, nu e răul cel mai rău, așa că, E BINE! Lacrimi? Hai să plângem amintirile frumoase, timpul ce nu se mai intoarce... Prezentul să-l facem trecut frumos Să nu inchidem copilul din noi Să acceptăm și să iubim Sim

Azi am cerut iar cuvinte. Am primit: iertare, joc, prezent, iubeste Am așteptat să-ți ceri iertare Un singur cuvânt aveai de rostit Nu ți-am cerut luna, nici stelele Am vrut doar să stiu că nu m-am inșelat Că tot ce am trăit a fost real Că tu exiști și ești așa cum am simțit Că nu a fost un joc, așa, să treacă vremea Că m-ai văzut și tu. Incă aștept un cuvânt Poate nu ești tu persoana care mi-l va spune Tu nu ai știut să rostești cuvântul tău, Ești trecut. In prezent caut altceva. Am învățat să iert și te-am iertat A fost un joc frumos și uneori mă dor amintirile Ce eu am crezut că e iubire, pentru tine a fost o bifă intr-un carnețel. E greu să mă vad un nume intr-un șir de alte nume Un element dintr-o listă... E mai bine să imi inchipui că sunt o stea pe care ai poposit să-ți iei energie. Sau iubirea pe care ți-a fost greu să crezi că ai găsit-o, și ai fugit de teamă că nu-mi ești suficient. Dar ar fi trebuit să stii că iubirea nu ține cont de vârstă, scară soc

M-am trezit în mijlocul acelei câmpii doar verde și cer, un deșert fără nisip Simțeam cum mă apasă cerul M-am culcat pe spate și am așteptat Nori albi călătoreau între fruntea și tălpile mele Atât, în rest pustiu, Imi auzeam doar respirația și strigătul stins Am ridicat mâna și mi-am trecut-o printr-un nor Un copac în cer, iar eu rădăcina Apoi cu ambele mâini am luat norul și l-am transformat Te-am modelat pe tine, Acum eram doi Dar trupul tău era fragil, se destrăma repede Te reconstruiam mereu, mereu altfel, pierzând de fiecare dată ceva din tine Până ai rămas o inimă, apoi o respirație, apoi o părere Am căutat un alt nor Dar nu mai puteam face nimic, devenisem piatră, Și așteptam trupul tău să mă acopere. Eram un munte în mijlocul câmpiei așteptând o părere ascunsă într-un nor.

Azi am poposit pe acoperisul casei tale Ți-am ascultat pulsul, cânta Plecarea mea te transformase Erai doar trup pierdut printre cearceafuri albe de nori Iar eu nu mai puteam sa te ating Ne despărtea timpul Doar cântecul inimii tale rămăsese captiv intre ziduri Iar eu, cu fiece ninsoare, coboram sa-l ascult. Sunt un fulg de nea, si mă topesc pe acoperisul tau Mereu si mereu Fără anotimp Din ziua in care am iesit pe usa aceea, Fară să-ți spun "te iubesc!".

Nu-mi mai amintesc ochii tăi Verzi, albastri, căprui? Nu stiu. Cum șterg anii culorile... rămânem doar in alb-negru Fără nuanțe, interpretări Șterși pe alocuri... umbre Dar chipul tău nu e doar formă și culoare Chipul tău e dat de toate sentimentele ce le-ai creat Așa te țin minte. Tu nu ești doar un trup de carne, Tu ești tot ce-ai trăit și tot ce pe mine m-ai făcut să trăiesc Ești omul care nu s-a temut și m-a lăsat să intru. Chiar dacă nu-mi mai amintesc culoarea ochilor tăi, pe tine te știu.

Sunt oameni pe care-i simti de prima data Sunt oameni care se ascund in spatele duritatii Altii se ascund in spatele zambetului Asta nu inseamna insa ca primii sunt duri iar ceilalti veseli Se prea poate ca toti sa fie tristi Sunt oameni cu care simti ca trebuie sa ai rabdare si ti se pare firesc sunt oameni pe care ii auzi dar nu-i simti pare ca nu se potrivesc vorbele cu restul, dar ai rabdare s i cu ei Sunt oameni politicosi si atat, zambete de fatada, ii accepti sunt oameni pentru care merita sa astepti sunt oameni pe care ii iubesti pur si simplu sunt oameni care te ridica, sunt oameni ce te coboara sunt oameni care cu o singura privire isi arata dispretul desi spun altceva ai rabdare si cu ei, ceva de demult i-a facut asa, cand vei afla vei intelege sunt oameni sinusoidali, cand crezi ca i-ai inteles trebuie sa o iei de la capat sunt oameni mandri, impliniti sunt oameni depresivi si morti in interior, asa simt ei Sunt oameni... De fapt toti suntem un pic din toa

de ce ne temem? si mai grav ne temem unii de altii si nu mai exista incredere orice incercare de apropiere a cuiva ne sperie teama ca ne va distruge echilibrul cat de siguri suntem ca suntem in echilibru si daca ulita pe care mergem nu e decat un fir de ata? poate ca mana ce vine spre noi e cea care creaza echilibru care transforma firul de ata in cale si poate ca mana care vine catre noi cere ajutor de ce ne este teama ca a da presupune a pierde? si daca ar fi asa? cred ca orice pierdere e de fapt un castig e clar ca ceea ce am pierdut nu ne era necesar si ceea ce am aflat dupa ne este mai util. ne temem de ce am putea descoperi despre noi ne temem de suferinta ne temem de propriile lacrimi ne temem sa vedem. nu-mi place teama asta dar o am faptul ca o recunosc e un prim pas eu incerc dar nu toti accepta incercarea mea provoaca teama altora ne e frica sa ne luam de mana fara sa ne intrebam ce va fi ce va fi, va fi! nu

Nu stiu cum a disparut bicicleta verde probabil imbatranise si... apoi a fost inlocuita de una rosie care a disparut de asemenea dar eu raman copilul de pe bicicleta in sus, in jos sarut mana vecina sarut mana vecine zi de zi strabat strazi amintiri flori, soare imi e de ajuns o tricicleta magica sa ma iau la intrecere cu fluturii sa le arat ca pot fi unul dintre ei caut mereu buburuze ma pictez pe maini, pe fata poate asa devin fluture uneori, desi magica, tricicleta intra in revizie tehnica si atunci imi iau pantofii albastri ochelarii intunecati, sapca si plec in sus, in jos strabat strazi case batrane imi spun ca timpul e reversibil sa cred intr-o zi ne vom intoarce intr-o zi voi calari pe un cal alb voi strabate poteci in sus, in jos pana cand calul va manca jaratec va prinde aripi si ma va duce sus, sus, sus de unde imi voi da drumul sa-mi masor propriile-mi aripi. azi revad bicicleta verde, bicicleta rosie mi-e dor de tricicleta magica, ce

Ziua de azi poezia de azi cantec de pasari auz renascut explozie de flori albe parfum de verde viu miros raze de soare pe obraz simt sunt viu vie viata vita de vie ziua poeziei.

Cum apar și dispar oamenii... Precum frunzele. Primăvara, te privesc și îți zâmbesc Vara, te trag de mâna și te scot afară din casă Toamna, tu îi cauți, ai nevoie de-un zâmbet Pentru ca iarna să nu-i mai găsești. Și uite așa devenim alei pustii.

Am nevoie de o scară Să ajung la sufletul tău Să-mi pun capul pe inima ta și să rămân acolo Până când toate durerile tale se vor pierde Până când vei reînvăța să râzi Până când vei uita că sunt acolo. Am nevoie să-ti simt bătăile inimii în tâmpla mea Și de acolo mai departe, Până-i prind ritmul, până deslușesc durerea, Să o iau să o transform în dans african Lepădător de rele și neguri, Să bat cu tălpile mele pământul în ritmul dictat de inima ta Până când ne vom pierde în praf, tâmplă pe inima ta Până vei uita tot ce a fost și vei trăi doar în acum. Am nevoie de o scară... Să ajung la sufletul tău. Dar poate tu ai nevoie de altceva, Coboară și spune-mi. Pot doar să ascult și apoi să tac, dacă asta-mi vei cere, Voi învăța să-mi așez tâmpla pe cuvintele tale, să le ascund în mine până vei uita că sunt acolo. Tăcerea mea îți va deveni sprijin Până când fruntea ta va vrea să coboare pe umărul meu, Iar dacă nu se va întâmpla, Voi învăța doar să stau și să ascult în

N-am mai scris din 29 ianuarie... Nu stiu de ce am lăsat gândurile să treacă, fără cuvinte, fără creion, hârtie, fără tastatură sau touch screen... Păstrez frânturi din ele... poate puse cap la cap vor crea un adevar. Așa cum dintr-un cufăr vechi scoți scrisori pe jumătate șterse și îngălbenite, și citindu-le incerci să refaci povestea, viața celui căruia i-au aparținut, tot așa, cuvintele născute de gânduri trecute, cuvinte rătăcite in mine pot reface trăiri... Dar unele noi, prezente. Clipa Acum. Mă uit pe ferestră, Copaci, străzi, oameni, ferestre Cer gri, pe alocuri cu tente roșiatice E prima zi de primăvară. Aștept soarele și mă întreb câte ferestre ascund în spatele lor, doi ochi ce așteaptă soarele... E primăvară! Așa imi urlă ghioceii, brândușele și lalelele din glastră E primăvară! Mă bucură culoarea și parfumul ce le însoțesc E ultima lor respirație pe care mi-o dăruiesc, mie, să mă bucur, să simt, e primăvară. Eu ce am de dăruit? Ce dăruiesc anotimpurilor ce

29 ianuarie La multi ani! Nici un cuvant in plus, nici unul in minus poate doar sentimente, trairi... ce nu pot fi puse in cuvinte si zbor zbor cu aripile ce ne-au fost harazite zi de zi si azi 29 ianuarie.

si tot astept un gand, o carte, un cuvant un timp, o clipa in care sa fiu respiratie. si tot astep un vant care sa ma duca departe si mai departe de tot ceea ce nu ma face sa fiu acum respiratie. cine a inventat asteptarea? si cine ma lasa sa o reinventez mereu? eu? eu. pentru ca e muzica in jur si pentru ca nu, nu beau cafea si lumina e aprinsa doar apa in cana si fulgi de nea afara. pentru ca vin peste mine toate si la fel de repede se duc nu vreau sa mi se topeasca gandurile in mine asa ca le dau drumul pe acorduri de pian. http://www.youtube.com/watch?v=sRU-6ARvu1E&feature=share&list=PLaU9jZtbalwB7nMJ3PbDzL2h_mPrLqtdu&index=40

Inima copacului s-a sfărâmat Două bucăți de lemn Două iubiri ce au fost odată un intreg Copacul ce respira și dăruia iubire copacul ce ne imbrățișa cu umbra sa când ne așezam gândurile pe scoarța cu mușchi verde și licheni Câte gânduri de oameni a auzit copacul? Și cum știa să păstreze pentru noi toate culorile și parfumurile anotimpurilor trecute prin el și să ni le dăruiască pe toate păstrând pentru sine doar tăcerea și așteptarea și... moartea, singurul lucru pe care noi i l-am dăruit In semn de mântuire?

Se spune că oamenii ce-ți ies în cale îți ies cu un anumit scop. Sunt însă unii care rămân întâmplări, doar trecători fără a desluși prea bine scopul - și sunt alții care sădesc in tine dorința de a-i cunoaște, fără ca ei să facă ceva deosebit, ci pur și simplu. Empatie? Poate că scopul intâlnirii este tocmai drumul ce trebuie parcurs spre a-i cunoaște mai bine și tot ceea ce naște el ca trăiri, sentimente, cunoaștere de sine, așteptare, îngăduință, acceptare... E ca un dans cumva răsturnat, nu creezi pașii urmând ritmul muzicii, ci creezi ritmul urmând pașii ce vin de la sine, conduci pentru ca apoi să aștepți și să te lași condus până când simți că celălalt are nevoie de o pauză și i-o îngădui. Așteptarea are sens și nu mai e o pierdere de timp... Pentru că aștepți să ți se întindă o mână, fie că cere sau îți dă ajutor. Când mâna ți-e întinsă știi că ești și tu ceva.

Nu ninge, nu plouă, nu bate vântul E doar noapte și liniște Gândurile mele se ciocnesc de-a valma Precum stropii de ploaie Plouă cu gânduri, mi se va inunda cutia craniană Și nu se întrevede nici un îngheț Coboară doar ceața și nu mă mai văd Dar oare mai văd ceva? Știu doar că ți-am citit Ție prietene, cel de azi Și mai știu că asta mi-a amintit de prietenul de ieri Și lui îi citeam... Și mă întreb ce face? Cum mai e? Și asta mi-a adus aminte de un alt prieten De care râdeam în studenție când adormea pe scaun învățând El e bine, din când în când ne mai trimitem un mesaj... Cum trece timpul... iar ei au plecat și nu-i mai recunosc numai eu îmi pare că am rămas pe loc Și gândurile-mi călătoresc din ieri în azi, din azi în ieri sau în mâine Crâmpeie de viață, a fost? n-a fost? Și vreau să nu mai doară dorul. Câtă liniște în afară, cât tumult înăuntru Și asta pentru că ți-am citit dintr-o carte ... că încă mai port în mine îmbrățișarea ta strânsă Atunci am știut că

Dacă viaţa nu s-ar măsura în ani ci în cată iubire dăm şi primim am rămane fără de varstă pe viaţă creatori de iubire pentru că iubirea nu e niciodată de ajuns.

Uneori mă intreb de unde imi vin cuvintele Și cum știu ele să se așeze Literă cu literă Și să spună ceva. Alteori le caut le așez eu Dar tac.