21 iunie 2009

Misterul Oana Pellea

Buna va zic, cu bucurie va zic, asta pentru ca ma bucur sa scriu din nou... Nu stiu cati sunteti voi, cei ce cititi aceste randuri, poate scriu doar pentru mine – dar asta imi face bine.

Nu am mai scris pentru ca mi-a lipsit dorinta, mi-a lipsit bucuria... A fost o perioada in care timpul a trecut si atat. Subiecte au fost dar le-am scris undeva in mintea mea si au ramas acolo cu speranta ca poate maine le voi imparti cu voi. Dar a mai trecut o zi si inca una si... asa si-au pierdut actualitatea, au devenit trecut fara de sens...

De ce scriu acum, ce s-a intamplat? Vinovat sa fie un om? Da este un OM. Am vrut sa cunosc mai bine un Om, omul cu numele Oana Pellea.

Intr-o seara, tot butonand telecomanda, am dat pe Realitatea Tv de Ea si de cartea sa. Am descoperit ca a scris, nu orice, ci un Jurnal. Atunci mi-am spus ca trebuie sa citesc acea carte, pentru ca impresia mea era ca asa am sa o descopar pe Oana Pellea omul, nu actorul.

Apoi a venit BookFest si lansarea. Am spus “voi merge, vreau autograf”. Si am fost, si am autograf…

Pentru mine Oana Pellea e un mister… iar mie intotdeauna mi-au placut oamenii plini de mister, oamenii tristi… Nu stiu cand am descoperit-o, nu stiu cand a inceput sa-mi placa. Nu-mi amintesc decat cateva scene din filmul “Stare de fapt” cred, si franturi de interviuri Tv. Interviurile acelea probabil au creat misterul, spunea si parca nu spunea prea multe despre ea, dorea ca oamenii sa o cunosca dar parca nu... Pentru mine Oana Pellea era un om trist, un om neinteles, un om care lupta cu lumea asta pentru a arata ce/ca este EA si nu fiica lui Amza Pellea. Apoi in ultimii ani, odata cu aparitiile in productiile de televiziune, cand expunerea mediatica a fost mai mare, am perceput un om care poate rade, care se poate bucura. Un om pe strada caruia a rasarit soarele si rasare in continuare. Am avut impresia ca de la un moment dat s-a eliberat de o povara (sau poate nu, poate doar s-a obisnuit cu ea? Poate acea povara i-a devenit prieten ...?)
Am vrut sa o vad pe scena, vroiam sa o descopar, imi placea. Am vazut “Buzunarul cu paine” care pana la urma s-a dovedit tristete si speranta. Doream si doresc sa vad o piesa in care Oana Pellea rade, se bucura din tot sufletul...


La lansare... Am ajuns. O vad undeva in multime, intr-un colt. E un om ca mine, ca voi, un om... Lansarea s-a decalat cu o jumatate de ora. Cumpar cartea si ma invart printre alte standuri in asteptare... Apoi o vad iar. Prietena mea (cu care eram) imi spune – hai du-te si cere-i autograf. Si am fost. Si mi-a dat. Dar nu am putut sa-i spun decat “Multumesc!” nu stiam ce puteam sa-i mai spun, nu aveam cuvinte, erau inutile. Sa-i spun ca-mi place... probabil ca aude de la multi asta... si poate ca acei oameni au vazut mai multe piese de teatru in care a jucat, poate ca acei oameni stiu sa gaseasca cuvintele. Eu nu am gasit. Si imi era ciuda, vroiam sa-i vorbesc dar nu stiam ce sa-i spun. As fi vrut sa-i vorbesc ca unui prieten, dar nu-i eram decat o figura din multime, o persoana din multime... Eram prea mica, ma simteam prea mica... Am multumit si am plecat... Acum i-as spune “Va iubesc!”

Lansarea... Gabriel Liiceanu, Oana Pellea, Dan C. Mihailescu si la un moment dat , Ioana Parvulescu. Prezentarile facute m-au facut mai curioasa, iar prietena mea care venise doar cu mine – mi-a zis apoi “in prezentarile astea parca ma vad pe mine..., vreau sa citesc cartea dar mi-e teama sa nu ma deprime mai mult”. O va citi!

Mi-a placut ce a spus Liiceanu la un moment dat, redau din memorie, cartea/Oana Pellea este precum o mare de lacrimi peste care apare intotdeuna curcubeul, un curcubeun intreg.

Am inceput cartea, deocamdata e asa cum am perceput-o. O carte plina de tristete dar si de raze de soare. Vreau sa o termin si poate atunci voi mai scrie. Sau poate nu. Poate doar am sa va rog sa o cititi. Din primele pagini am descoperit pasaje de stari cu care si eu ma pot identifica.... In lumea asta, de acum, cred ca sunt multi care trec prin astfel de stari. Care? Cititi cartea... Uneori e bine sa vezi ca nu esti singur... sa vezi ca si altii au momete in care gandesc, traiesc, simt ca tine. Ca nu e nimic anormal cu tine....

Acum inchei pentru ca am de citit o carte. Si chiar vreau sa o citesc pana la capat, si mi se pare ca timpul e dusmanul meu... si...

Probabil misterul va ramane!