afi altfel

Am crezut că ești un simplu pod că singura ta menire e să mă treci de aici, dincolo o trecere între azi și mâine o noapte fară coșmaruri și dureri de inimă Dar ești pavat cu gânduri ce nu-mi lasă pleoapele să-mi aducă întuneric Oricât aș păși înainte rămân în același punct până dimineață Fără amintiri deși am gândit mult și am călătorit mult am uitat tot Și asta datorită ție sau, din cauza ta.

Nu știu de ce dar ochii tăi imi par doi fluturi albaștri Cu cât mă chinui să-i prind cu privirea cu atât se depărtează mai tare Îmi par doi ochi răzvrătiți sau prea copii pentru a sta locului. Bătrânețea mea nu știe alerga după ei de fapt, nu mai poate. Stă proptită în baston și închide ochii cu speranța că numai astfel ochii tăi albaștri îi vor croi alt trup. Vreau ca ridurile frunții să-mi devină floare pe care să odihnească fluturii tăi albaștri Vreau brațele mele să devină ramuri cu frunze verzi să te așezi la umbra lor Vreau să rămânem așa un copac înflorit și doi fluturi la infinit.

Stau cu ochii fixati în ecranul calculatorului, așteptând, cumva albul foii să fie acoperit de litere care să-i spună porumbelului de la geam că nu-l înțeleg, că nu știu ce tot caută. Poate vrea un loc sigur pentru o familie nouă sau doar un popas între două lungi zboruri Dar tot nu înțeleg de ce a ales fereastra mea balconul meu și tot revine și revine... Aș vrea foaia asta albă și falsă Să se acopere de cuvinte și apoi să-și ia zborul precum porumbelul fără să știu pe unde colindă și ce caută ci doar din când în când să facă popas iar la mine. Și am un porumbel la fererastră pentru că am deschis-o Și am cuvinte pe foaie pentru ca mi-am creat-o. Două ferestre Real, Ireal.

Scutură-mi pleoapele de tristețe Acoperă-mi ochii cu cer senin Crește-mi pe frunte copacii iertării Pune-mi pe buze flori de salcâm. Iartă-mi furtuna din trupul de lut Scoate-mi din suflet spinii durerii Mângâie-mi coapsa cu vântul uitării Dar lasă-mi dorurile pe un sân. Aprinde-mi în inimă focul iubirii Ai grijă să nu îl stingă vreun orb Susură-mi gândurile-ți toate Lasă-mă, scoică să-ți fiu.

Nu avem aripi Dar nu lipsa lor ne interzice zborul Ci faptul că nu știm ce să facem cu ochii închiși Somnul e bun Dar nu când pierdem zări nebănuite. .... Avem aripi Dar impalpabilitatea lor ne face gândul captiv între granițele concretului. Evadarea înseamnă zbor.

Dacă am ști că suntem flori și ne împrăștiem în lumea largă petală cu petală cu fiecare iubire pierdută cu fiecare durere simțită cu fiecare suspin... Călătorind prin curcubee cameleonic dans în culori purtați de vânturi, stropiți de ploaie, uscați de soare plutire prin aer, cer, vis... Ne-am dori să fim oameni? Suntem oameni și ne împrăștiem printre iubiri pierdute, dureri, suspine, negru În căutare de alb, uităm de curcubee și cer Ne facem din vise speranțe sau invers? E bine că visăm, E bine că sperăm. Pășim pe trotuare fără destinație Undeva vom ajunge Unde? Când vom închide ochii vom vedea. Când închizi ochii totul e mai clar deși e întuneric Pentru că ne dăm voie să fim.