31 decembrie 2013

Să reînvățăm, dacă am știut vreodată

Cu cât trece timpul părinţii devin mai mici de statură,
Sunt mai copii
Şi îţi e teamă că nu le poţi oferi tot ceea ce merită
Sau să le arăţi ceea ce poţi tu şi să vadă şi restul
Vrei să-i vezi fericiţi
Dar pentru ei fericirea are alte nuanţe
fericirea lor deseori e legată de o neîmplinire a copilului,
Sau de "să trăiesc pană mâine"
sau de lucruri ce par mărunte,
ca un stup salvat peste iarnă
sau "să pot cosi fânul" şi tot așa.
Cu cât trece timpul, pe unii, îi scoţi tot mai greu din cuibul lor
Sunt atât de intraţi într-o rutină zilnică,
care le place şi le asigură siguranţă, încât
ideea unei schimbări de loc, de tradiţie, este rapid eliminată
cu un dat negativ din cap sau un "nu are sens tată".
Alţii însă vor să vadă cât mai multe din lumea asta,
Călătoresc, se plimbă de mană, îşi beau zilnic cafeaua ca la prima întalnire...
Aş vrea ca toţi bătranii, părinţi sau nu, să ştie ce îi face fericiţi
să facă tot ce regretă că nu au făcut şi să accepte ce nu se poate.
Dar, asta e valabil pentru toți...

Cu cât trece timpul îmbătrânim
ceea ce deseori ne aduce depresie, tristeți, regrete, neputințe,
asta am învățat a fi bătrânețea
ca o barieră, de aici încolo poți doar asta și asta...
Nu.
Nu exista bătrânețe,
există doar ceea ce simțim
Dar unii au uitat să se asculte și nu mai știu ce simt
Trebuie să reînvațăm
să acceptăm, să simțim, să iubim.
Asta îmi doresc.

Iubirea nu mai e de ajuns
Sau ceea ce e, nu e iubire...
Nici să iubim nu mai știm.
Nu trebuie să facem doar ceea ce se cade
pentru că așa am învățat
ci pentru că așa simțim.
Nu trebuie să ne depărtăm de ceilalți,
să-i condamnăm, să-i judecăm
pentru că nu corespund canoanelor noastre.
Să ne vedem de viața noastră
și să reînvațăm, dacă am știut vreodată,
să acceptăm, să simțim, să iubim,
Să trăim.

30 decembrie 2013

O plutire de fulg

Eu trăiesc in imaginaţia mea. Acolo e viaţă. Ceea ce imaginez e mai viu, e mai eu. Aici sunt un puzzle neterminat. In imaginaţie mă recreez mereu altfel, bucată cu bucată, gand cu gand. Acolo sunt tot ceea ce nu pot fi aici.

Şi dacă m-aş sparge în mii de bucăţi, tot mi-aş crea aripi din lacrimile ce mă plang. Durerea e mai creatoare decat bucuria. Tristeti, isterie, pierzanie intre cuvinte, simţuri, trăiri....Trăire. Salt în neant. Eliberare. Fulg. Plutire. Asta e viaţa, o plutire de fulg.

22 decembrie 2013

Rana neputinței

cred in simplitate, în firesc
cu cât mai simplu cu atât mai frumos
cu cât mai firesc cu atât mai adevărat
urâtul, minciuna nu s-au născut odată cu noi
sunt creația neputinței noastre de a rămâne noi
de a fi simpli și naturali
ne-am văzut superiori și nu ne-a fost suficient
a trebuit să și demonstrăm, să și arătăm,
așa am strâmbat lumea.
ne-am strâmbat pe noi.
și nu, nu ne-am îndoit a rugă.
acum începe să ne doară
și cu cât ne doare mai tare
cu atât vrem să ne îndreptăm
dar suntem atât de strâmbi încât
ne stâmbăm mai tare și ne vom rupe.
poate că mlădiță nouă va renaște
dar va purta cu sine pentru totdeauna
rana neputinței de a ramâne simplu și firesc.

12 decembrie 2013

Ganduri de azi 12.12.2013

Azi - 30 de ani de când actorul Amza Pellea a murit (nu vreau să folosesc alte cuvinte, deși poate aș putea, las pe fiecare să interpreteze cuvântul acesta așa cum simte). Am văzut pe net poze, vorbe frumoase, amintiri puse de cei ce l-au cunoscut personal sau doar l-au iubit ca actor.  Eu tot încerc să-mi amintesc cum l-am perceput în copilărie și recunosc nu am o imagine foarte clară.

Imi amintesc doar că Nea Mărin era cel așteptat în seara de revelion, an de an, și îmi mai amintesc că apariția lui avea loc mai mereu aproape de cuvântarea de la miezul nopții a lui Nicolae Ceaușescu. Și încep să cred cu tărie că se întâmpla după. Pentru că am amintirea unei nerăbdări, unei stări de hai o dată.

Sper să nu mă înșele memoria... să nu încurc momentele și actorii. Pentru că revelioanele de atunci erau cu Nea Mărin, Toma Caragiu, Anda Călugăreanu... Încep din ce în ce mai tare să cred că nu am încurcat nimic.

Iar acum pentru mine Amza Pellea este un mix de Nea Mărin și Ipu. Personaje atât de diferite...Și nu știu, felul în care percep, simt, cele două personaje, mix-ul lor seamănă foarte mult cu ceea ce am simțit, simt și trăiesc când o citesc, ascult și văd pe Oana Pellea.

Atât și ce am mai scris azi gândindu-mă la toate acestea:

Azi e tăcere și atât. Se spun multe, eu vreau să spun tăceri. Cuvintele le îmbrac în gesturi. O privire, o strângere de mână, o îmbrățișare. De-mi vei auzi gândul vei știi că tăcerea mea e pentru tine. De ești acolo, de ești încă aici... Te-am aflat târziu și încă te mai aflu, tocmai pentru că alții vorbesc. Eu tac și-mi pun cuvintele nerostite într-o îmbrățișare, și o trimit în lumea largă. De-o vei afla, primește-o sau dă-o mai departe, cuiva, altcuiva, ce vorbește cu tine în tăceri.

------

Azi o zi în care am aflat că un om se chinuie să trăiască.

O cunosc pe această fată doar din fotografii, e un mix între arabi, sudamericani și filipinezi. Așa mi-a fost descrisă. Taifunul din Filipine i-a luat toată familia. Părinții nu au fost găsiți... Mai are doar o mătușă și niște verișoare. Nimic altceva, nici acte. Norocul ei a fost că era într-o altă localitate. A fost gasită de armată pe un acoperiș. 

Când am privit pozele de acolo, și dinainte și de după dezastru, îmi păreau cadre dintr-un film. Nici acum când mi se vorbește despre ea nu pot să cred că e real. Nu știu de ce, dar se pare că e greu să percepi real o lume căreia nu-i aparții, o lume pe care ai vazut-o doar în filme, fotografii..., despre care doar ai mai citit câte ceva. Mie, îmi e greu. Dar, totodată, văd mai clar diferențele dintre rău și rău. Nouă aici ne e rău? Lor acolo le e rău? Care viață e mai rea? Când mă gândesc la ea, la lumea de acolo, acum, îmi dau seama ca răul de aici e bine. Zic acum pentru că înainte de dezastru, mă uitam la fotografiile cu plantațiile de acolo și mi se părea că e raiul. Și uite, peste câteva luni totul a devenit iad.


Acum are febră Dengue din cauza țânțarilor apăruți după taifun. Nu se știe dacă va supraviețui. Am o poză de-a ei, din spital. Și primul lucru pe care l-am remarcat a fost că spitalul arată mai bine ca la noi, că acea cameră pare una de spital particular de la noi...(Și mi s-a spus că e o țară săracă...Și stiu și eu, din moment ce multe filipineze vin la noi ca bone. Și ce să cred din asta? Că ei știu mai bine ce să facă cu banii?)

Vreau să cred că se va face bine. Pentru că acea cameră de spital arată mai bine ca la noi. Sper să se facă bine și să trăiască. Așa o să am șansa să o cunosc și să vorbesc cu ea. Față în față. Să nu mai fie doar un personaj de film, o poveste. Nu vreau să fie doar o poveste.

10 decembrie 2013

Intr-un fel

Intr-un fel toți semănăm
Zilnic ne trezim și...
ne spălăm, mâncăm, plecăm,
lucrăm, revenim acasă, dormim.
Uneori printre toate acestea
ne dăm timp să ne jucăm,
să iubim, să ne odihnim.
Ceea ce face diferența între noi
Este trezirea și plecarea
Este drumul și felul în care pășim,
Este felul în care iubim
Este felul în care înțelegem
să rămânem
copii.

09 decembrie 2013

Viața mea

viața mea,
vis zămislit din lut și apă din vieți trecute și prezente
visat de eul meu albastru, dintr-un alt timp și altă sferă.

07 decembrie 2013

Minciună

luminile s-au aprins,
peste orașul obosit
oamenii au zâmbit o clipă
dar din drum nu s-au oprit
au uitat de mult ce-nseamnă
cerul nopții înstelat
capul lor e doar plecat,
zâmbetul, unul crispat,
e o urmă rătăcită
din copilul cel uitat
într-un colț de suflet vesel
pus cu grijă la păstrat.

un bătrân la colț de stradă
ne imbie cu-o visare
cu miros de mere coapte
zahăr ars și praf de stele.
cine insă să-l audă?
cine oare să îl vadă?
o bătrână îi zâmbește
și îl ia de mână.

e minciună generală.

și pereții vopsiți proaspăt
ne ascund cu-a lor culoare
triste case părăsite
care stau să se prevale
peste vesele terase
cu meseni ce-și scot la aer
brand-uri, gadget-uri, orgolii,
cu o veselie falsă.

e fațadă.

luminile s-au aprins în oraș
s-a vorbit despre asta
chiar și la jurnal,
peste ocean,
mândrie mare,
dar, rămâne o întrebare,
cine vrea să ascundă astfel
sub lumini multicolore
praf, tristețe, neputință,
să ne mintă cu lumină
când de fapt e întuneric?

un bătrân și o bătrână
strâns ținându-se de mână
lasă-un cânt în urma lor
"mână birjar și dumă-n noapte..."

Copacii s-au aplecat a rugă

copacii s-au aplecat a rugă
cine să-i vadă? cine să-i audă?
toporul taie plin de ură
mânat de-o mână.

o mână se-nchină în biserica sacră
cerând sănătate, iubire și viață
pentru copilul născut fără vină
ea cere, iertarea divină.

copilul se joacă
în pădurea cea deasă
își face arc și trage în muște
se ascunde între frunze
și se întreabă,
dacă copacii coboară din cer
să proptească pământul...
sau cerul, nu cade de-acolo de sus
pentru că-l țin copacii în brațe...

mâna se-nchină
copacul se-ndoaie
toporul taie
ramâne ciot.

cine proptește pământul acum?
și cine mai ține cerul in brațe?
și cine își mai pune întrebări?

De ce?

de ce se-ndoaie copacul de tânăr?
îl doare cerul ce-i șade pe umăr.

05 decembrie 2013

nimeni și nimic

nimeni și nimic nu mă poate opri
să descopăr mai departe
ce mi-e dat să descopăr
deşi, mă intreb
de ce atâta așteptare?
de ce nu ieri?
de ce mâine?
atâta timp ...
ce am să descopăr?
atât de important încât
timpul să nu pară pierdut?
ce tu, cel dinainte,
nu ai descoperit?
ce nu poate fi spus?
ce nu pot citi?
ce?

ce ne deosebește,
deși, părem identici?

timpul

doar tu.
tu ieri, eu azi,
poate mâinele tău.
tu azi, eu azi,
despărțiți doar de clipe.
tu mâine, eu mâine,
alt mâine mereu.
doar eu.

timpul tău lasă urme în tine
timpul meu lasă urme în mine
urme ce nu se văd, nu se spun,
urme ce nu pot fi puse în cuvinte
urme cărora le tot căutăm pricini și înțelesuri
și timpul trece,
alte urme, alte pricini, alte înțelesuri.
timpul trece și
nimeni și nimic nu mă poate opri
să descopăr mai departe
ce mi-e dat să descopăr.

03 decembrie 2013

. de pe un gadget

Am un gadget, nou
Ar trebui sa ma folosesc de el
Ha, nu am nici o inspiratie
Nimeni nu-mi trimite nimic
Nici un gand
Nici un suspin
E asa o liniste...
intrerupta doar de tacanitul tastelor
Pare ca scriu la o masina de scris
Iluzie sonora
Cu efect de intoarcere in timp
si sentiment de a fi
altceva, altcumva, altundeva.

Semintuneric, ochelari rotunzi
Jaluzea pe jumatate ridicata
Afara ceata
Ganduri pe o hartie groasa, galbena
Uite, litera v este stearsa
Incepe sa mi se stearga viata?!
O sa ramana doar o dara
pe o coala de hartie
daca nu cumva hartia se va pierde
sau va deveni cenusa...
o sa fiu un fir de praf?

Praf peste tot.
E plin de mine
desi
incerc sa ma sterg periodic
ma intorc la mine
din ieri in azi
din azi in ieri
din ieri in maine
si tot asa la infinit
pana infinitul devine finit
punand punct.

. de pe un gadget.