afi altfel

Cu cât trece timpul părinţii devin mai mici de statură, Sunt mai copii Şi îţi e teamă că nu le poţi oferi tot ceea ce merită Sau să le arăţi ceea ce poţi tu şi să vadă şi restul Vrei să-i vezi fericiţi Dar pentru ei fericirea are alte nuanţe fericirea lor deseori e legată de o neîmplinire a copilului, Sau de "să trăiesc pană mâine" sau de lucruri ce par mărunte, ca un stup salvat peste iarnă sau "să pot cosi fânul" şi tot așa. Cu cât trece timpul, pe unii, îi scoţi tot mai greu din cuibul lor Sunt atât de intraţi într-o rutină zilnică, care le place şi le asigură siguranţă, încât ideea unei schimbări de loc, de tradiţie, este rapid eliminată cu un dat negativ din cap sau un "nu are sens tată". Alţii însă vor să vadă cât mai multe din lumea asta, Călătoresc, se plimbă de mană, îşi beau zilnic cafeaua ca la prima întalnire... Aş vrea ca toţi bătranii, părinţi sau nu, să ştie ce îi face fericiţi să facă tot ce regretă că nu au făcut şi să a

Eu trăiesc in imaginaţia mea. Acolo e viaţă. Ceea ce imaginez e mai viu, e mai eu. Aici sunt un puzzle neterminat. In imaginaţie mă recreez mereu altfel, bucată cu bucată, gand cu gand. Acolo sunt tot ceea ce nu pot fi aici. Şi dacă m-aş sparge în mii de bucăţi, tot mi-aş crea aripi din lacrimile ce mă plang. Durerea e mai creatoare decat bucuria. Tristeti, isterie, pierzanie intre cuvinte, simţuri, trăiri....Trăire. Salt în neant. Eliberare. Fulg. Plutire. Asta e viaţa, o plutire de fulg.

cred in simplitate, în firesc cu cât mai simplu cu atât mai frumos cu cât mai firesc cu atât mai adevărat urâtul, minciuna nu s-au născut odată cu noi sunt creația neputinței noastre de a rămâne noi de a fi simpli și naturali ne-am văzut superiori și nu ne-a fost suficient a trebuit să și demonstrăm, să și arătăm, așa am strâmbat lumea. ne-am strâmbat pe noi. și nu, nu ne-am îndoit a rugă. acum începe să ne doară și cu cât ne doare mai tare cu atât vrem să ne îndreptăm dar suntem atât de strâmbi încât ne stâmbăm mai tare și ne vom rupe. poate că mlădiță nouă va renaște dar va purta cu sine pentru totdeauna rana neputinței de a ramâne simplu și firesc.

Azi - 30 de ani de când actorul Amza Pellea a murit (nu vreau să folosesc alte cuvinte, deși poate aș putea, las pe fiecare să interpreteze cuvântul acesta așa cum simte). Am văzut pe net poze, vorbe frumoase, amintiri puse de cei ce l-au cunoscut personal sau doar l-au iubit ca actor.  Eu tot încerc să-mi amintesc cum l-am perceput în copilărie și recunosc nu am o imagine foarte clară. Imi amintesc doar că Nea Mărin era cel așteptat în seara de revelion, an de an, și îmi mai amintesc că apariția lui avea loc mai mereu aproape de cuvântarea de la miezul nopții a lui Nicolae Ceaușescu. Și încep să cred cu tărie că se întâmpla după. Pentru că am amintirea unei nerăbdări, unei stări de hai o dată. Sper să nu mă înșele memoria... să nu încurc momentele și actorii. Pentru că revelioanele de atunci erau cu Nea Mărin, Toma Caragiu, Anda Călugăreanu... Încep din ce în ce mai tare să cred că nu am încurcat nimic. Iar acum pentru mine Amza Pellea este un mix de Nea Mărin și Ipu. Personaj

Intr-un fel toți semănăm Zilnic ne trezim și... ne spălăm, mâncăm, plecăm, lucrăm, revenim acasă, dormim. Uneori printre toate acestea ne dăm timp să ne jucăm, să iubim, să ne odihnim. Ceea ce face diferența între noi Este trezirea și plecarea Este drumul și felul în care pășim, Este felul în care iubim Este felul în care înțelegem să rămânem copii .

viața mea, vis zămislit din lut și apă din vieți trecute și prezente visat de eul meu albastru, dintr-un alt timp și altă sferă.

luminile s-au aprins, peste orașul obosit oamenii au zâmbit o clipă dar din drum nu s-au oprit au uitat de mult ce-nseamnă cerul nopții înstelat capul lor e doar plecat, zâmbetul, unul crispat, e o urmă rătăcită din copilul cel uitat într-un colț de suflet vesel pus cu grijă la păstrat. un bătrân la colț de stradă ne imbie cu-o visare cu miros de mere coapte zahăr ars și praf de stele. cine insă să-l audă? cine oare să îl vadă? o bătrână îi zâmbește și îl ia de mână. e minciună generală. și pereții vopsiți proaspăt ne ascund cu-a lor culoare triste case părăsite care stau să se prevale peste vesele terase cu meseni ce-și scot la aer brand-uri, gadget-uri, orgolii, cu o veselie falsă. e fațadă. luminile s-au aprins în oraș s-a vorbit despre asta chiar și la jurnal, peste ocean, mândrie mare, dar, rămâne o întrebare, cine vrea să ascundă astfel sub lumini multicolore praf, tristețe, neputință, să ne mintă cu lumină când de fapt e întuneric? un băt

copacii s-au aplecat a rugă cine să-i vadă? cine să-i audă? toporul taie plin de ură mânat de-o mână. o mână se-nchină în biserica sacră cerând sănătate, iubire și viață pentru copilul născut fără vină ea cere, iertarea divină. copilul se joacă în pădurea cea deasă își face arc și trage în muște se ascunde între frunze și se întreabă, dacă copacii coboară din cer să proptească pământul... sau cerul, nu cade de-acolo de sus pentru că-l țin copacii în brațe... mâna se-nchină copacul se-ndoaie toporul taie ramâne ciot. cine proptește pământul acum? și cine mai ține cerul in brațe? și cine își mai pune întrebări?

de ce se-ndoaie copacul de tânăr? îl doare cerul ce-i șade pe umăr.

nimeni și nimic nu mă poate opri să descopăr mai departe ce mi-e dat să descopăr deşi, mă intreb de ce atâta așteptare? de ce nu ieri? de ce mâine? atâta timp ... ce am să descopăr? atât de important încât timpul să nu pară pierdut? ce tu, cel dinainte, nu ai descoperit? ce nu poate fi spus? ce nu pot citi? ce? ce ne deosebește, deși, părem identici? timpul doar tu. tu ieri, eu azi, poate mâinele tău. tu azi, eu azi, despărțiți doar de clipe. tu mâine, eu mâine, alt mâine mereu. doar eu. timpul tău lasă urme în tine timpul meu lasă urme în mine urme ce nu se văd, nu se spun, urme ce nu pot fi puse în cuvinte urme cărora le tot căutăm pricini și înțelesuri și timpul trece, alte urme, alte pricini, alte înțelesuri. timpul trece și nimeni și nimic nu mă poate opri să descopăr mai departe ce mi-e dat să descopăr.

Am un gadget, nou Ar trebui sa ma folosesc de el Ha, nu am nici o inspiratie Nimeni nu-mi trimite nimic Nici un gand Nici un suspin E asa o liniste... intrerupta doar de tacanitul tastelor Pare ca scriu la o masina de scris Iluzie sonora Cu efect de intoarcere in timp si sentiment de a fi altceva, altcumva, altundeva. Semintuneric, ochelari rotunzi Jaluzea pe jumatate ridicata Afara ceata Ganduri pe o hartie groasa, galbena Uite, litera v este stearsa Incepe sa mi se stearga viata?! O sa ramana doar o dara pe o coala de hartie daca nu cumva hartia se va pierde sau va deveni cenusa... o sa fiu un fir de praf? Praf peste tot. E plin de mine desi incerc sa ma sterg periodic ma intorc la mine din ieri in azi din azi in ieri din ieri in maine si tot asa la infinit pana infinitul devine finit punand punct. . de pe un gadget.