Minciună

luminile s-au aprins,
peste orașul obosit
oamenii au zâmbit o clipă
dar din drum nu s-au oprit
au uitat de mult ce-nseamnă
cerul nopții înstelat
capul lor e doar plecat,
zâmbetul, unul crispat,
e o urmă rătăcită
din copilul cel uitat
într-un colț de suflet vesel
pus cu grijă la păstrat.

un bătrân la colț de stradă
ne imbie cu-o visare
cu miros de mere coapte
zahăr ars și praf de stele.
cine insă să-l audă?
cine oare să îl vadă?
o bătrână îi zâmbește
și îl ia de mână.

e minciună generală.

și pereții vopsiți proaspăt
ne ascund cu-a lor culoare
triste case părăsite
care stau să se prevale
peste vesele terase
cu meseni ce-și scot la aer
brand-uri, gadget-uri, orgolii,
cu o veselie falsă.

e fațadă.

luminile s-au aprins în oraș
s-a vorbit despre asta
chiar și la jurnal,
peste ocean,
mândrie mare,
dar, rămâne o întrebare,
cine vrea să ascundă astfel
sub lumini multicolore
praf, tristețe, neputință,
să ne mintă cu lumină
când de fapt e întuneric?

un bătrân și o bătrână
strâns ținându-se de mână
lasă-un cânt în urma lor
"mână birjar și dumă-n noapte..."