29 iunie 2012

Despre... nimicul unor zile

Mai devreme eram plina de entuziasm, abia asteptam sa ma asez si sa scriu toate cele ce-mi treceau prin cap. Acum, nu stiu ... parca nimic din ce gandeam atunci nu mai conteaza, e fara de sens...
Si ce e oarecum comic? Mai devreme tocam varza si m-am oprit pentru a-mi nota cate ceva din tot ce-mi vuia prin cap, in caietul creat special... Am notat... numai ca rareori rescriu aici exact ce am notat acolo. Aici totul ia o noua forma. In capul meu ideile prind alt fel de ritm, au o alta ordine decat cea avuta mai devreme. Asa ca incerc sa pun cap la cap idei vechi cu idei noi.

Citesc Cartarescu, jurnalul "Zen" - in incercarea mea de a-l cunoaste. Cititul pentru mine nu e o manifestare constanta, asa cum nici scrisul nu e. Recunosc. Poate ca as vrea sa pot citi mai mult, sa pot scrie mai mult... Dar stiu ca au fost ani buni cand citeam mai putin ca acum, si poate citeam mai mult carti tehnice. Forma asta de a lucra in regim "freelance" mi-a redat sansa de a avea timp pentru astfel de lucruri. Citesc mai mult si am reinceput sa scriu...  Uneori simt ca au fost ani cand eram pierduta, nu aceea eram eu, alteori cred ca acum sunt pirduta intr-o lume ce putini o inteleg. Sunt zile in care doar citesc, scriu si eventual gatesc. O astfel de zi pare a fi cea de azi. Si in zile ca astea ma gandesc... Ce am facut eu azi? Daca ma intreaba cineva, ce spun? Am citit, am scris... Pentru multi inseamna nimic. Deci sunt zile in care nu fac nimic, in acceptiunea majoritatii, dar nimicul asta imi spune ca mai pot gandi. Gandesc.

Azi tocam varza si gandeam. Ma gandeam la Cartarescu si cuvintele folosite de el (unele necunoscute mie) pentru a reda stari pe care le traim toti dar le simtim/percepem diferit. Azi ma gandeam si la cartea lui Patapievici, cred ca prima carte aparuta la noi dupa '89, care a creat valva in jurul ei si pe care mi-am cumparat-o, "Zbor in bataia sagetii". Carte pe care nu am reusit sa o duc pana la capat pentru ca era plina de neologisme. Si atunci am simtit prima data cat de putine stiu si cat de mult mai e pana departe. Au trecut ani, zeci, si nu am incercat sa o recitesc. Ma uit la ea cu teama pentru ca stiu ca nu s-a schimbat nimic. Ea e aceeasi, eu poate alta, cu alte experiente, cu mai multi ani si totusi vocabularul meu tare imi e ca nu s-a imbogatit... asa ca nu vreau sa ma doara. Deci o las acolo, in raft si din cand in cand ii arunc o privire si ma intreb "ce-ar fi daca..." ce-ar fi  fost daca as fi fost altfel, daca as fi urmat alte cai... Cartea asta mi-ar mai fi atat de indepartata si grea? Dar cum lucurile nu se pot schimba, decat poate in imaginatie, raman cu mine asa cum sunt, imi pastrez cuvintele asa putine cate sunt si incerc sa ma descurc cu ele. Poate ca in cercul in care ma invart cuvintele alea, "neologismele", daca ar fi sa stiu sa le folosesc, as fi privita precum un extraterestru.

Si uite asa mai gandesc ca oamenii se impart in oameni mari si oameni normali, atata doar ca oamenii normali nu pot intelege cartile pentru oameni mari, insa oamenii mari le pot intelege si pe cele normale. Precum copiii si adultii. Copiii mai au multe de acumulat pana a deveni adulti dar si atunci raman copii. Asa si oamenii astia mari raman mereu obisnuiti, normali desi faptele lor ii inalta mai sus. Poate e doar aparenta. O aparenta ce e spulberata de cartile astea tip "jurnal", unde se vede clar normalitatea. Unde eu vad clar omul parinte Gabriel Liiceanu, omul simplu Mircea Cartarescu, omul firesc Oana Pellea, omul cu frica de pustiu Octavian Paler, omul normal - eu.

Ce ne deosebeste pe noi, normalii de ei? Sunt cuvintele folosite in acele carti? Ele exprima stari prin care si noi trecem. Exprimarea lor altfel e cumva similara cu perceprea lor altfel. Ma poate durea mai tare ca pe el moartea unui parinte? Poate da... dar pot eu exprima durerea la fel ca el?? Poate ca traim la intensitati diferite... poate ca intensitatile astea sunt ceea ce ne diferentiaza cu adevarat, sau poate nu.

De fapt, imi place sinceritatea... imi place sa vad firescul... Suferintele, trairile, ingroparile noastre in noi, neincrederea de sine, sentimentul de pierzanie, temerile sunt similare...  Pustiul asta, scufundarea in nimic e fireasca. O vad si la Cartarescu si recunosc, imi place ca nu mi se intampla numai mie ci si oamenilor mari. Cartea de tip "jurnal" ma face sa vad ca nu suntem chiar atat de diferiti, ca ne despart cateva cuvinte, putin har in plus, putin noroc. Ca desi traim in aceeasi tara suntem din lumi diferite. Ca asa cum spunea Liiceanu sunt limite pe care ni le impune altcineva nu noi. Pana la un punct viata mea asa a fost sa fie, apoi eu mi-am luat-o in brate si inca o car cu mine, nu stiu incotro. Dar e a mea... Grea, usoara - e a mea. Uneori ma las dusa de ea, e impunatoare prin masivitatea sa si ma doboara ... insa ma ridic... Ma ridic si eu cum se ridica si oamenii mari. Cand nu o mai putem face... de mine nu stie nimeni nimic - de ei aud si cei ce nu stiau... Iata si alta deosebire...

Dar nu disper... uneori e un avantaj sa fii om normal... te poti autodepasi sau poti ramane neschimbat. Nu trebuie sa demonstrezi nimanui nimic, poate doar tie. Ca om mare... trebuie sa te mentii, macar atat. Si asta nu e o cununa cu lauri ce o pui pe frunte si defilezi cu ea. E o povara. O povara care te poate dobora sau ridica. Si oamenii mari prin asta se deosebesc unii de altii. Prin felul in care isi poarta povara maririi. Unii o transforma in muza... altii doar o cara... iar greutatea pe care trebuie sa o duca e dubla. Pentru ca vietii i s-a alaturat povara de a ramane mare. A-si lepada povara... cred ca inseamna pustiu sau poate impacare...

Nu stiu, am sa-i citesc in continuare - poate aflu.

PS: Imi place firescul lui Cartarescu de a se privi pe sine "Cand o sa mai merg la libraria Carturesti, o sa ma asez pe scaunul lui Cartarescu ca sa ma simt, o clipa, Cartarescu." E cumva aici o mostra de normal vs marire, de desprindere si ramanere in normal... si ramanerea asta in normal e durere? dor? teama?

26 iunie 2012

Constatare

Zilele acestea, de cand nu am mai scris (sunt chiar saptamani) am realizat pentru a n-a oara ca nu pot scrie cand lucrez (adica adunci cand imi petrec timpul facand lucruri ce imi aduc banii necesari existentei). Pentru scris, cat si pentru lucrul meu am nevoie de un alt fel de timp, altfel de concentrare, altfel de imaginatie. In munca mea folosesc culori, linii, structuri clare, informatii date pe baza carora crosetez. Si acolo e nevoie de inspiratie, de imaginatie si pentru asta trebuie sa ma concentrez asupra acelui lucru.

Din scris nu am facut o profesie, poate ca as vrea, dar nu e atat de usor. Acum scrisul e o joaca, un mod de a evada, de a-mi petrece pauzele de lucru. Un mod de a-mi folosi imaginatia altfel. Adevarul e ca sufar cand nu pot scrie, simt ca tradez, ca ma tradez. Pentru ca in ultimul timp simt ca scrisul asta ma ajuta. Si atunci cand nu scriu, ceva lipseste. Ma enerveaza timpul care e din ce in ce mai scurt (sau asa am ajuns sa-l percep). Poate e vina mea? Poate nu stiu trai? Dar cine stie?

Probabil scrisul reprezinta libertatea mea. Cand scriu nu ma corecteaza nimeni, nu-mi spune nimeni ca linia aia trebuia sa fie rosie sau culoarea aceea nu e buna, sa folosesc altceva. In scris pot transforma o linie doar in culoare si spun orizontul rosu, in scris soarele poate fi frant, rotund, inegurat.... luna singura, mare... eu pot fi un sobolan albastru sau o floare cu aripi ce zboara peste o mare rosie. In scris pot fi orice fara a da socoteala... in scris eu ma nasc si renasc in mii de feluri si forme, ma corectez daca vreau... sau daca nu ma las asa, gresita... Nu imi trebuie acceptul altcuiva pentru a trece mai departe.

Si totusi nu pot scrie mereu...Si ma supara... Acum scriu pentru ca am o zi libera, asa a fost sa fie... si m-am gandit la asta... si m-am pus sa scriu, direct, fara notari prealabile, altfel mi-as fi pierdut gandurile. Asa le regasesc aici, bune, rele...

Ma intreb cum fac scriitori, cum isi gasesc timp, forta, cuvinte... Da, ei traiesc din asta, deci timpul lor nu inseamna altceva decat scris, citit, cautat, visat...

Am spus aici ca libertatea mea e teatrul... si nu am mintit... Cred ca te poti simtii liber in mii de feluri. Cand scriu e o eliberare a mea, cand merg la teatru e ca si cum m-a pierd in alte lumi... m-a cufund intre cuvinte, lumini, umbre, oameni si raman pierduta acolo... Aici, in scris, ma cufund in mine si ma privesc mai atent apoi ma arat...

Pana la urma libertatea asta tine de cum te simti .... oare confund libertatea cu fericirea?


25 iunie 2012

Bannere electorale. Sus da! Jos nu?

Din cate stiu eu campania electorala s-a terminat de ceva timp... Atunci de ce inca mai vad bannere electorale pe stalpi, cladiri si in alte locuri? Nu inteleg si nu am inteles niciodata cum ele pot fi puse foarte rapid dar de dat jos niciodata?

Imi amintesc de campania pentru alegerile prezidentiale, un banner rosu al unui anumit candidat a tronat agatat intre doi copaci in apropierea casei mele pana ce vantul/ploile (natura) l-a dat jos.

Acum bulevardele din sectorul 3 sunt ticsite cu imaginea unui anumit fost canditat - actualmente ales... Daca e ales nu inteleg de ce trebuie sa-i mai vad moaca pe stalpi, nu ar trebui sa-l vad la treaba? Asa se lauda ca abia asteapta sa inceapa munca. Pai ii sugerez sa inceapa sa dea jos bannerele electorale din sector (atat ale lui cat si ale celorlalti). Nu de alta dar s-ar putea ca stalpii aia pe care atarna sa nu devina tepe...(sau asta sunt?)

Pe langa  gara de nord, pe o cladire inalta, alt banner - e uite ca nu mai stiu sloganul - poate ca de aceea a ramas, ca sa invete lumea sloganul - poate ajuta la urmatoarele alegeri... Eu am retinut doar fata, nu am nimic cu omul acesta - chiar e altfel decat restul (sau cel putin asa pare) - dar il rog si pe el jos bannerul stimabile.

Greu, greu, greu.

De ce legea nu prevede si curatenia de dupa - orasul nu are nevoie si de o astfel de poluare - vizuala. Ne este suficient ce avem. Asa ca va rog ... inteleg stiti sa "investiti" bani in realizarea si afisarea materialelor electorale, stiti sa le distribuiti dar... curatenie dupa voi cine face??? Bugetele voastre de campanie ar trebui sa cuprinda si asta. De fapt campania ar trebuie sa fie declarata incheiata dupa ce nu mai exista astfel de materiale electorale afisate. Pentru ca nu mi se pare ok - nici sa ma duc la vot si sa-l vad pe x pe gard. Si nici sa-l vad votandu-se la tv si spunand cat de bun si tare o sa fie el de va castiga. Asta nu e tot campanie?

Sau in ziua de vot e voi? Parca nu era!

Asa ca eu zic JOS CU BANNERELE!

07 iunie 2012

. (punct)

- unde este soarele de ieri?
- S-a ascuns in inima ta.
- de aceea ard atat de tare?
- Da, lumina iti hraneste pasiunea
Si asa mai faci un pas.
- da, fac un pas si un alt pas, si ce?
- Inseamna ca traiesti
.

04 iunie 2012

Tie

Eu, acum, aici
Fata-n fata cu tine
nu ai chip dar stiu ca esti
si citesti randurile acestea...

Eu, acum, aici
nu sunt nici Cartarescu, nici Liiceanu
nu am renume, nici macar nume
eu, aici scriu.

E un joc in care tu ai intrat
astepti mereu ceva
eu nu stiu ce
dar incerc sa-ti dau.

Tu acum zambesti, sper.
eu asta incerc
sa te fac sa zambesti.
Nu sunt Paler, Cioran
sunt eu.

Nu stiu daca-ti place sau nu
dar faptul ca te reintorci
e un semn
ca eu, aici, sunt ceva.

ca aici cuvintele mele
nu sunt rebuturi gasite intr-un cos,
aruncate de zei si reanimate de mine
fara de sens.

Si sper sa te reintorci
sa-ti regasesti aici zambetul
sau lacrima amintirilor inchise
si reacceptate.

Se poate plange de placere
asa cum se poate rade de prea mult pustiu si durere
lacrima si rasul sunt semne ca esti.
sa radem, sa plangem impreuna
sa fim.
te astept.