afi altfel

suntem siamezi legaţi prin organ invizibil despărţire? doar prin moarte! a muri a nu-ţi mai auzi gândurile a nu te mai simiţi a nu mă durea tu a nu-mi fie dor a... respira fără tine.

Am nevoie de o scară Să ajung la sufletul tău Să-mi pun capul pe inima ta și să rămân acolo Până când toate durerile tale se vor pierde Până când vei reînvăța să râzi Până când vei uita că sunt acolo. Am nevoie să-ti simt bătăile inimii în tâmpla mea Și de acolo mai departe, Până-i prind ritmul, până deslușesc durerea, Să o iau să o transform în dans african Lepădător de rele și neguri, Să bat cu tălpile mele pământul în ritmul dictat de inima ta Până când ne vom pierde în praf, tâmplă pe inima ta Până vei uita tot ce a fost și vei trăi doar în acum. Am nevoie de o scară... Să ajung la sufletul tău. Dar poate tu ai nevoie de altceva, Coboară și spune-mi. Pot doar s...

N-am mai scris din 29 ianuarie... Nu stiu de ce am lăsat gândurile să treacă, fără cuvinte, fără creion, hârtie, fără tastatură sau touch screen... Păstrez frânturi din ele... poate puse cap la cap vor crea un adevar. Așa cum dintr-un cufăr vechi scoți scrisori pe jumătate șterse și îngălbenite, și citindu-le incerci să refaci povestea, viața celui căruia i-au aparținut, tot așa, cuvintele născute de gânduri trecute, cuvinte rătăcite in mine pot reface trăiri... Dar unele noi, prezente. Clipa Acum. Mă uit pe ferestră, Copaci, străzi, oameni, ferestre Cer gri, pe alocuri cu tente roșiatice E prima zi de primăvară. Aștept soarele și mă întreb câte ferestre ascund în spatele lor, doi ochi ce așteaptă soarele... E primăvară! Așa imi url...

Nu ninge, nu plouă, nu bate vântul E doar noapte și liniște Gândurile mele se ciocnesc de-a valma Precum stropii de ploaie Plouă cu gânduri, mi se va inunda cutia craniană Și nu se întrevede nici un îngheț Coboară doar ceața și nu mă mai văd Dar oare mai văd ceva? Știu doar că ți-am citit Ție prietene, cel de azi Și mai știu că asta mi-a amintit de prietenul de ieri Și lui îi citeam... Și mă întreb ce face? Cum mai e? Și asta mi-a adus aminte de un alt prieten De care râdeam în studenție când adormea pe scaun învățând El e bine, din când în când ne mai trimitem un mesaj... Cum trece timpul... iar ei au plecat și nu-i mai recunosc numai eu îmi pare că am rămas pe loc Și gândurile-mi călătoresc din ieri în azi, din azi în ieri sau în mâine Crâmpeie de viață, a fost? n-a fost? Și vreau să nu mai doară dorul. Câtă liniște în afară, cât tumult înăuntru Și asta pentru că ți-am citit dintr-o carte ... că încă mai port în mine îmbrățișarea ta strânsă Atunci am știut că...

Dacă viaţa nu s-ar măsura în ani ci în cată iubire dăm şi primim am rămane fără de varstă pe viaţă creatori de iubire pentru că iubirea nu e niciodată de ajuns.

Uneori mă intreb de unde imi vin cuvintele Și cum știu ele să se așeze Literă cu literă Și să spună ceva. Alteori le caut le așez eu Dar tac.

Cu cât trece timpul părinţii devin mai mici de statură, Sunt mai copii Şi îţi e teamă că nu le poţi oferi tot ceea ce merită Sau să le arăţi ceea ce poţi tu şi să vadă şi restul Vrei să-i vezi fericiţi Dar pentru ei fericirea are alte nuanţe fericirea lor deseori e legată de o neîmplinire a copilului, Sau de "să trăiesc pană mâine" sau de lucruri ce par mărunte, ca un stup salvat peste iarnă sau "să pot cosi fânul" şi tot așa. Cu cât trece timpul, pe unii, îi scoţi tot mai greu din cuibul lor Sunt atât de intraţi într-o rutină zilnică, care le place şi le asigură siguranţă, încât ideea unei schimbări de loc, de tradiţie, este rapid eliminată cu un dat negativ din cap sau un "nu are sens tată". Alţii îns...

Eu trăiesc in imaginaţia mea. Acolo e viaţă. Ceea ce imaginez e mai viu, e mai eu. Aici sunt un puzzle neterminat. In imaginaţie mă recreez mereu altfel, bucată cu bucată, gand cu gand. Acolo sunt tot ceea ce nu pot fi aici. Şi dacă m-aş sparge în mii de bucăţi, tot mi-aş crea aripi din lacrimile ce mă plang. Durerea e mai creatoare decat bucuria. Tristeti, isterie, pierzanie intre cuvinte, simţuri, trăiri....Trăire. Salt în neant. Eliberare. Fulg. Plutire. Asta e viaţa, o plutire de fulg.

cred in simplitate, în firesc cu cât mai simplu cu atât mai frumos cu cât mai firesc cu atât mai adevărat urâtul, minciuna nu s-au născut odată cu noi sunt creația neputinței noastre de a rămâne noi de a fi simpli și naturali ne-am văzut superiori și nu ne-a fost suficient a trebuit să și demonstrăm, să și arătăm, așa am strâmbat lumea. ne-am strâmbat pe noi. și nu, nu ne-am îndoit a rugă. acum începe să ne doară și cu cât ne doare mai tare cu atât vrem să ne îndreptăm dar suntem atât de strâmbi încât ne stâmbăm mai tare și ne vom rupe. poate că mlădiță nouă va renaște dar va purta cu sine pentru totdeauna rana neputinței de a ramâne simplu și firesc.

viața mea, vis zămislit din lut și apă din vieți trecute și prezente visat de eul meu albastru, dintr-un alt timp și altă sferă.