25 aprilie 2012

Intelectuali la cratita

Si am citit si "Intelectuali la cratita" (editura Humanitas, 2012) care foarte bine este "definita" de Ioana Parvulescu (cea care este in fapt mama acestei carti).

"Moduri de întrebuinţare posibile:
Carte de bucate
. Aproape toate reţetele sunt noi sau au ceva special în ele, care le schimbă; nu le găsiţi în alte cărţi. Indicele de la sfârşit o dovedeşte.
Carte de amintiri. Istoriile casei sau ale familiei, copilăria cu mâncatul-tortură, aventurile cunoaşterii culinare şi eşecurile ei...
Carte de istorie trăită. Strâns legată de istoria de familie e şi istoria pur şi simplu, iar ţesătura ei arată că nu numai omul e supus vremurilor, ci şi felul în care mănâncă şi felurile pe care le mănâncă.  
Banchet. Această carte e o casă mare cu masa aşternută cu bucurie, la care e poftit oricine doreşte."
mai multe aici 

Citind aceasta carte nu am facut altceva decat sa redescopar amintiri uitate... Povestile de acolo (pentru ca fiecare reteta este prefatata de o poveste) m-au intors in timpul copilariei mele (poate nu contemporan cu cel al povestitorilor din carte), am scormonit in memorie dupa povesti si bucate, mi-am amintit cu cata bucurie o asteptam pe mama atunci cand stiam ca aduce ceva bun (chiar daca nu era gatit de ea) - tin minte parizerul de atunci si puiul afumat imbracat in sac de sfoara, maslinele (ma intreb cum facea rost de ele prin anii '80?). Apoi clatitele (clatitele cu urda, clatitele cu flori de salcam).., gogosile desertul rapid al casei... Cofetaria din panta, din fata casei memoriale Iorga,  unde gaseam cele mai bune eclere (acum acolo este parc), pomana porcului - ceapa multa cu bulion si bucatele de carne prospata si mamaliga aburinde.  Incercarile culinare ale fratelui meu (el era fata din casa pe vremea aceea iar eu baiatul :) ) - inghetata de zmeura, colacei din coca prajiti (nu stiu cum se numeau) dupa o reteta a Sofiei Loren,  gasita de el in nu stiu ce almanah. Tin minte ca atat a insistat pe langa mama sa-l lase sa incerce ca  pana la urma unul din ei  a reusit sa se arda cu uleiul incins prea tare (asta pentru ca mama nu te lasa sa faci prea multe de unul singur la cratita, trebuie sa asiste sau sa faca ea). Si poate ca sunt multe altele...

 Deci da, este o carte de amintiri si abia astept sa incerc cateva retede de acolo, cu alte cuvinte, sa o utilizez ca pe o carte de bucate.

Si inca ceva - sunt atat de frumoase povestile, atat de bine scrise incat intri firesc in lumi diferite dar unite gastronomic prin lipsuri sau festine, ajungi sa te pierzi in vremuri insa, sunt unele retete care te aduc in contemporan (precum cele cu scoici, andive, creveti) - asta pentru ca eu nu le pot alatura anilor '40-'50 ...

Eu zic sa cititi, nu strica... chiar daca o faceti doar ca pe o carte  de bucate - pana la urma ceva din retele acelea va va aminti de timpul pierdut.Si sigur veti incerca cateva ...


23 aprilie 2012

Azi UNITER - e greu

Nu pot spune ca sunt o cunoscatoare in materie de teatru, ba chiar contrariul, dar imi place si incerc sa urmaresc ce se intampla in domeniu. Regret ca nu am reusit inca sa merg sa vad piese ce se joaca in provincie (cum se zice) - in special la Sibiu si Cluj. Sunt cateva piese acolo ce merita.

Mereu am incercat sa urmaresc premiile Uniter. Din pacate de cele mai multe ori premiile ma faceau sa merg la anumite piese de teatru sa vad anumiti actori. Dar se intampla sa existe si nominalizari de piese/actori/etc. pe care sa le fi vazut anterior premierii. Asa se intampla acum si de cateva zile ma tot gandesc si incerc sa realizez cum ai putea alege intre Oana Pellea - "Vocea Umana" (Teatrul Metropolis) si Mariana Mihuit - "Ingropati-ma pe dupa plinta" (Teatrul Bulandra)? Initial mi-am spus "clar, Mariana Mihut va castiga - o ajuta piesa, colegii de scena..." - o vedeam ca pe un al dolilea Lear. Dar, dupa ce am mai urmarit o piesa cu un personaj ("Refuz sa cresc" de Vera Ion - probabil voi reveni si asupra ei intr-o alta postare) unde am revazut cat de greu e sa fii singur pe scena. Apoi am vizionat si acest interviu al Cristinei Casian ( http://www.sensotv.ro/arte/Interviu-3237/interviu-cu-actrita-cristina-casian#/0) despre "Amalia respira adanc" - tot un women show, am realizat cat de mult conteaza un partener... si tind sa cred ca e mult mai greu de unul singur si ca un partener te poate ridica (dar si cobori)... dar ce stiu eu?

Asa ca... avand in vedere ca si pe facebook sufla un vant de Oana Pellea (sau e doar intuitia mea?)... nu ma pronunt dar spun iar ca e greu ... si sa nu uitam de cea de a treia nominalizata - din Timisoara - Claudia Eremia.

Nu pot decat sa astept decizia capetelor mai luminate si sa urez BAFTA tuturor. Subiectivismul e la putere.

Update:

Si castigatoarea este - Mariana Mihut.

M-am gandit ... nu stiu cum s-a jurizat, daca exista criterii sau e subiectivism (tind sa cred in a doua) dar cum spuneam m-am tot gandit, e ca si cum ai compara doua morti. O moarte impacata, linistita, suava, interioara, in sine cu sine... si o moarte guraliva, luptatoare, neiertatoare, vijelioasa, neimpacata... Si da, eu nu pot face astfel de comparatii... depinde cu ce vibrezi mai mult... ce se apropie mai mult de ceea ce esti... iar in societatea noastra felul de a fi al personajului interpretat de Mariana Mihut e mai prezent... sau a fost... e mai tipic - probabil pentru ca piesa e ruseasca (si avem astfel de influente) aparuta dupa anul 2000. Doua epoci si culturi diferite... despre iubire... altfel de iubiri... dureroase ... traite altfel (cum am spus mai sus).

20 aprilie 2012

Dans. Zbor. Zbor frant. Pamant.

Ti-a fost rau? Un rau inexplicabil, aparut brusc... un rau de nedefinit? Ai incercat sa treci de el reglandu-ti respiratia? Nu? Da? La mine uneori merge...
Respir, respir, pastrez ritmul... apoi ...

Apoi sa-ti inchipui un dans haotic, brownian si totusi un dans ca un zbor... desprinderi de pamant... un zbor in toate directiile ca o incercare de a reface toate drumurile, toate trairile, tot ce a fost. Si... la un moment dat, ceva ca o plasa invizibila devine zid. Un zid elastic. Se curbeaza dusa de forta dansului tau pentru ca apoi sa te arunce si sa te izbeasca de pamant. O iei de la capat, mereu si mereu...

Exista un moment cand iti spui ca ai reusit sa treci de zidul elastic, ca ai reusit sa rupi plasa aceea sau ce o fi fost si simti ca te-ai eliberat... ca durerea nu mai e cu tine... Cand desprinderea de pamant e mai inalta, cand crezi ca ai deprins cu adevarat zborul esti aruncat cu forta, izbit de pamant. Sa nu plangi. Caderea nu doare. Sa o iei de la capat.

Dans. Zbor. Zbor frant. Pamant.

Fara lacrimi, fara durere, fara stare inexplicabila de rau.

Dans. Zbor. Zbor frant. Pamant

acum, tacere

(scrisa in 13 april.)

să tac? să plang? să ascult tăcerea Ta şi atat?

e vina mea? e vina mea pentru că Tu azi taci?

şi totuşi... Tu nu taci şi nu ai tacut niciodată ...

noi nu am ştiut asculta

şi incă ne chinuim să invăţăm să-ţi ascultăm cuvintele,

să te iubim...

să ne iubim.

adevărul e că in toate eşti tu, iar noi nu ştim să te acceptăm aşa,

în tot şi-n toate,

chiar şi-n noi.

pentru că noi abia invăţăm jertfa

şi nu toţi reuşim să ne-o însuşim.

de aceea tu eşti TU iar noi suferinţa ta din prea multă iubire.

11 aprilie 2012

Copilaria doare

Of Doamne,
Copiii astia din oamenii mari
sunt mai copii decat copiii in sine.
Numai ca, pe ei, ii doare copilaria.
Ei simt mai puternic jocul, imbratisarea, iubirea,
Pentru ca stiu ce inseamna sa nu le ai,
Stiu sau se gandesc cum va fi fara ele.

Da. Copilaria incepe sa doara
dupa o anumita varsta.

09 aprilie 2012

Despre multe: minciuna, complicitate, acceptare

Ceea ce voi scrie mai jos o sa para putin deslanat - asa si va fi - gandurile inca nu s-au sedimentat coerent. De ce le scriu? Pentru ca nu vreau sa le pierd, sa le uit. Poate ma voi intoarce la ele, cu mintea mai limpede... Si poate cineva va accepta pur si simplu ceea ce scriu :)

..........................

M-am tot gandit la atelierul pe care l-am frecventat in ultima vreme... Ceea ce propunea el suna frumos - sa scrii despre tine. Recunosc, pentru mine atelierul asta a fost dureros, enervant, de neinteles. De ce? Nu stiu, sau poate stiu dar nu vreau sa stiu ca stiu :).

Mi-am dat seama cat de superficiali suntem, cum trecem pe langa oameni si cream povesti despre ei (asemeni lui Amon Oz?), povestile care ne plac noua, pe care vrem noi sa le auzim, sa le cunoastem. Sau... cum ne lasam pacaliti de povestile pe care ei vor sa le transmita despre ei.

E un joc, cei de langa noi ne spun ceea ce vor ei, iar noi acceptam. Ni se pare mai ok, mai usor asa. E minciuna, o minciuna creata in complicitate.
Da, poate e mai bine sa auzi, sa vezi doar povestile frumoase, dar viata nu e creata din povesti frumoase si poate tocmai de aceea devine mai dureroasa uneori, pentru ca invatam sa vedem doar ceea ce ni se arata si sa auzim doar ceea ce ni se spune.

Eu cred ca ne-ar face mai bine adevarul. Eu sa-l pot spune, tu sa-l poti auzi. Adevarul si acceptarea fara judecati, fara prejudecati. Cred ca asta e lucrul bun pe care il incearca acest atelier. Si, chiar daca e bun, cum am zis si mai sus, poate fi dureros.
Pentru ca ne temem. Ne temem de judecata celorlalti, si uneori de noi.

Dar cine sunt ceilalti? Cu ce sunt ei mai presus?
Au o cariera, au realizat ceva, se vede, se vad, sunt figuri publice, sunt superiori....
Dar ce au sacrificat pentru asta? Si cum i-a modificat? Sunt ei cu adevarat impliniti acolo sus? Si cine stabileste sus-ul si jos-ul?
De ce lui nu i-a placut ceea ce pentru tine e un vis neatins? A ajuns unde tu vroiai sa ajungi si... nu i-a fost bine. Il poti condamna pentru asta? Sau altceva e la mijloc?
Tu, de ce nu ti-ai atins visul? E vina ta? E vina altora ca te-au facut sa crezi ca nu poti, ca nu se merita, ca nu e important? E vina ta ca ai acceptat asta?
Asa a fost sa fie? Asa a fost sa fie.
Cine sau ce ne face pe unii judecatori si pe altii condamnati?

E o complicitate. Stiu, ma repet. Am acceptat fiecare dintre noi ceva ce ne-a schimbat. Ca am facut-o din iubire, teama, credinta, prostie, inocenta, orgoliu, neincredere - nu ne acuza dar nici nu ne scuza. Problema e ca asta e viata, o continua acceptare a ceva ce e sau nu e, ce va fi sa nu.
Acceptare. Acceptare e cuvantul.

Sa acceptam pur si simplu? Sau mai avem nevoie de urechi si ochi sa auzim si sa vedem mai mult. Dar avem si ochi si urechi... si? Ascultam? Privim? Mai mult?
Noi trebuie sa spunem mai mult, sa aratam mai mult. Si nu putem decat daca acceptam.

Cuvantul de baza e ACCEPTARE.

Sa acceptam ceea ce suntem, sa acceptam ceea ce puteam fi si am putea fi. Aceeptand asta ii facem si pe ceilalti sa creada, sa nu se teama si nu ne mai temem nici noi.

In paralel cu atelierul citeam Amon Oz - "Rime despre viata si moarte". El crea povestea personajelor privindu-le. Eu, la acel atelier, priveam omul, il ascultam, ii acceptam realitatea din spatele figurii. Si era total diferita de ceea ce as fi putut crea asemeni lui Oz. A nu se crede ca ma compar cu Oz.

Suntem diferiti de ceea ce parem a fi, si uneori nici noi nu stim. Adevarurile din spatele nostru sunt uneori de domeniul beletristicii, fantasticului. Eu nici acum nu pot crede povestea cuiva de acolo... si totusi incerc sa... Accept.

02 aprilie 2012

VID sau...

Vidul devine greu
cand cauti cuvinte
si vrei sa transmiti stari,
sa descri forme,
dar...
e vid.
Un vid greu, de nesuportat.
Un vid dureros
ce te sperie.
Nu vrei sa fie finalul!
Nu vrei sa pierzi
ceea ce-ti face bine.
Ai nevoie de cuvintele acelea
ce veneau firesc.
Ai nevoie de jocul asta care te defineste.
Dar...
E vid.
Te doare,
te chinuie.
Asteptare.
Intr-un final, apare.
Cuvantul,
Cuvantul cautat, asteptat, indurat, cersit.
Cuvantul,
SPERANTA!