afi altfel

Azi a plouat cu zâmbete, cu suflete, cu lacrimi, cu tristeţi, cu tot ce a vrut fiecare să simtă, să creadă, să dorească. Azi a plouat cu vise visele celor ce nu mai sunt de a fi noi mai bine Visele noastre de a şti trăi, de a sti iubi. Ne spunem unii altora să trăim Ne încurajăm cu speranţa că vom prinde curaj şi o vom face. Azi a plouat cu dorinţa de a fi. A ta, a mea, a lor a noastră, a tuturor. Si toate dorinţele astea sunt acum în pământ până ce soarele şi toate plantele ce vor creşte le vor ridica iar la cer. Într-o zi va ploua iar şi chiar de noi nu vom mai fi dorinţa noastră de a fi se va regăsi într-o frunză, într-o floare, într-un strop de ploaie.

Mă uit în ochii tăi Mă văd întreagă Nu-mi lipsește nimic Sunt și mă simt eu. Tu, mă întregești. Precum copacul ce nu poate înflori fără de soare Așa sunt eu fără de tine. Îți creez chip și trup Până vei vrea să-mi pui în cuvinte Tot ceea ce eu nu pot. Ești inspirația mea Cu ochii mei cei nevăzuți de alții.

Am primit un zâmbet în dar Condiția a fost să-l dau mai departe Mă gândesc să-l pun în fiecare picătură de ploaie Așa că aveți grijă, Azi plouă cu zâmbete.

azi mă dor toţi norii pe care ieri i-am privit cât de frumoşi erau şi cât de repede au fost goniţi, miting aviatic. aşa suntem noi frumoşi zburători peste şi pe sub ceruri doar că gonim fără să vedem unde şi sfârşim cu părerea de rău că nu am simţit pe deplin zborul. m-a obosit să privesc albul pufos luând forme năstruşnice în bătaia soarelui frumuseţea firească oboseşte când nu ai mai primit-o de mult. a sta într-un scaun nu e întotdeauna odihnitor lumina şi cerul devin prea grele când realizezi firescul frumos pe care-l pierzi zi de zi stând într-un scaun alt scaun.

Am un rău în mine ce mă împrăştie în mii de bucăţi ce se ciocnesc una de alta trupul nu-mi mai aparţine sunt precum o păpuşă cu sfori trag de mine mâini nevăzute să mă ridic să merg dar trupul meu spart e înţepenit în scaun doar mâinile caută semne pe tastatură sunt părţi din mine ce se reconstruiesc din durerile reîntâlnirii cu ele însele e un fel de amorţire o gaură în timp fără de timp îmi simt ochii, mă ard apoi mâinile strânse una în alta limba uscată degetele de la picioare amorţite mă simt, bucată cu bucată dar nu întreg. Am un rău în mine de mine cu mine. Pentru că nu te-am găsit.

Mă mişc greu Îmi târşâi picioarele prin nisipul ăsta Şi mă afund Nisipul în sine e uşor Dar acum, acum când trebuie să merg mă ţine pe loc atât de încăpăţânat... Vreau să ajung la marea cea mare Să-mi las corpul să plutească Din când în când un val să mă lovească Durerea să îmi amintească încă trăiesc. Mă mişc greu Nisupul a început să mă ardă valul salvator, al stingerii, e mai departe Mă preling odată cu nisipul prin viaţă Am să mă opresc pe fundul clepsidrei Un fir de nisip Aşteptând să o iau de la capăt.

E ceva în mine ce nu mă lasă să plec Gândul la tine sau doar un cuvânt Vă jucați cu mine de-a v-ați ascunselea Când unul, când altul Iar eu rămân cu... Nimic. Stau și aștept De fapt nu e așteptare vă caut pe voi în mine până găsesc cuvântul care să mă ducă la tine nu doar la un gând, la tine, cel din carne și oase. Gândul meu te-a zămislit în mii de feluri știu, doar iluzii, umbre ale dorinței dar îmi place să mă joc cu toate formele astea real, ireal până ce voi simți, mai întâi gândul tău îmbrățisându-mi gândul apoi brațele tale în jurul taliei mele Apoi... Ne vom pierde unul într-altul.

M-am gândit mult la tine, La iubirile tale, de fapt la iubirea ta Pe care ai pierdut-o și în care și azi ești prinsă Ești unul dintre oamenii muză Nu pot scrie fără oameni, fără trăirile lor Cunosc puțini și atunci cuvintele mele se agață de ei De poveștile reale sau doar închipuite (de cuvintele lăsate libere). Te-ai blocat într-o stare pentru că nu vrei să o pierzi Ți-e teamă că nimic asemeni ei nu-ți va mai fi dat în viață Deși ți s-a cicatrizat rana, o privești zi de zi în oglindă Mult curaj i-ar trebui cuiva să smulgă rana cu totul sau să te facă să o împărțiți jumi-juma Așa ușurată pe jumătate, ți-ai da voie să reînflorești Până când noul tău parfum și noua ta imagine în oglindă Va acoperi cicatricea și te vei vedea, pe tine, întreagă, Așa cum ești. Hai, încearcă să faci pierdută imaginea durerii din oglindă Pune un zâmbet în locul său, Ştiu că poți, zi de zi faci asta cu alții Hai, fă-o cu tine! Zâmbește-ți! E primul pas spre înflorire.

Îmi închipui o zână cu tălpi rozalii, de prunc, călcând iarba verde a inimii tale Picuri mari de rouă îi scaldă picioarele şi fulgi de păpadie îi coboară pe umeri Ninge cu visele mele, peste chipul său Iar inima ta creşte, se înalţă şi devine Făt Frumos. Zâna chicoteşte în ia-i brodată cu flori de mac Îşi ridică braţele către el, îi mângâie uşor obrazul, apoi dispare, iar pe obrazul lui o lacrimă coboară pe umbra lăsată de-a sa mângâiere. Atunci te iau în braţe şi te strâng tare până redevi inima ce ai fost şi stăm aşa îmbrăţişaţi până devenim inimă în inimă bătând acelaşi ritm.

Ești acolo, o știu ca o nălucă bântui toate cotloanele mele, mi-e greu să te urmez pretutindeni şi te pierd mă pierd dar ştiu ca în răsuflarea mea eşti şi tu o umbră a mea ascunsă în temeri.

Suntem precum clepsidrele Avem forme puţin arcuite Rotunjimi de măr copt Ne sorbim timpul zi de zi ca pe un drog cu speranţa că nu se va sfârsi niciodată până ne spargem în mii de bucăţi dar nu de sticlă de amintiri nisip bun pentru clepsidre din alte dimensiuni neexplorate.

Uneori, noaptea, moartea îmi dă ghionturi, mă lovește între coaste apoi iî simt în inimă colții reci și tăioși și pentru o clipă mă tem Apoi mă gândesc la ce mi-ar plăcea să fac dacă aș ști când se termină totul. Te-aș îmbrățișa poate chiar pe tine (cel ce citești aceste rânduri) apoi aș scrie, aș scrie oricum, orice, toate închipuirile, visele, realitățile Da, aș scrie piesa aceea de teatru după jurnalul altcuiva Aș finaliza site-ul pentru actori. Nu mi-ar fi teamă să spun ce simt, că nu știu dacă e iubire sau iluzia ei, că aș vrea să încerc dacă vrei și tu Că m-aș lăsa ție și atât... Dar nu știu când vine sfârșitul deși mi s-a spus și realizez și eu că viața e pe zile, Nu pot pune punct la acum să dau apoi frâu liber dorințelor pentru a le face real.

Dimineaţa caut cuvintele în mine cu cât le caut mai des cu atât ele vin la mine dacă le uit, mă uită şi ele. Cel mai frumos este când nu le caut, când vin vertiginos şi îmi bat în frunte atunci trebuie să mă grăbesc să le prind şi să le ştanţez undeva, să nu le pierd. E dureros când pierd cuvinte, oricât aş încerca, oricât m-aş chinui ele nu mai vin în aceeaşi formă, sunt deja altceva şi doare. Doare când pierzi cuvinte pentru că pierzi părţi din tine pe care nu le mai găseşti niciodată.