afi altfel

Desi anii trec, desi trecem prin primaveri si toamne, desi uneori ploua sau e ceata... undeva, in noi, exista un copil. E eul nostru primordial, eul nostru de care multi spun ca de la o varsta ar trebui sa-l uitam, sa-l izolam, sa-l pierdem, sa-l lasam. Dar cum? Pentru ca el este EU. Pentru ca nu-l pot rupe din mine, mi-as crea un handicap. Mi-as lipsi mie. Mai dureros decat lipsa unui picior... E ca si cum as rupe aripa unui inger. Ar fi sinucidere desi as trai. Un mort viu.

Uneori, in incercarea mea de-a scrie, cand tot caut sa iasa bine, si tot sterg si tot refac, rezultatul nu e la fel de bun, nu-mi place, ca atunci cand totul vine firesc si e scris la prima mana. Scrierea asta trebuie sa fie ca o respirare altfel... da, stiu si asta se poate exersa, insa reusita unui lucru sta in firescul cu care el e facut... (zic) ---------------  Nu poti cunoaste un om, daca el nu te lasa. Ceea ce se vede e doar ceea ce vrea el sa crezi ca este. Chiar si atunci cand ii citesti jurnalul. Acolo nu este el, sunt doar bucati de eu pe care si le accepta si le recunoaste. ---------------- In ziua de azi, bunatatea este exploatata si nu apreciata.

Tu, prieten drag ce ieri mi-ai fost Te mai gândeşti la mine? S-au viaţa ta ţi-a scris noi căi Şi-a şters cărări trecute? A fost demult când ne ştiam Şi ne ţineam de mână, Azi mâna ta e-o umbră doar A strângerii de mână. Eu vreau să cred că-ţi este bine În acel colţ de lume, Ce-a devenit căminul tău Şi are grijă de tine. Faptul că-ţi scriu, acum, aici, Inseamnă că uitarea N-a exilat trecutul meu Pe-o întindere ca marea. Tu, prieten vechi, pierdut prin timp prin lume şi prin spaţiu, ai fost, vei fi, prietenul meu pe viaţă. Deşi, se poate, ca-ntr-o zi, Întâmplător, pe stradă, Să ne zâmbim ca doi străini, Să trecem mai departe, Purtând un gând, răzleţ, uşor precum un nor prin ceaţă: "de unde-l ştiu? parcă mi-e dor... să-i văd privirea iară, dar s-a tot dus, ca-un fum uşor ce rătăcea, prin aer..."

In ultimul timp am citit cate ceva despre teatru, am fost la cateva piese de teatru dar, desi in carti si piese nu s-a vorbit despre ras, bucurie, eu m-am tot gandit la asta... In teatru se rade, adevarat. Dar cat rad cei de pe scena si cat radem noi cei ce privim? Nu vi se pare ca balanta inclina mult pe partea spectatorului? Nu-mi amintesc, poate e vina mea, de o piesa in care sa existe o clipa in care se rade cu pofta, pur si simplu, un ras pornit dintr-o situatie ce nu anunta nimic deosebit, un ras molipsitor, din toata fiinta, cu toata fiinta, pana la uitare. (precizare - in care actorul/personajul sa rada pe scena). Sau, cum spuneam, e vina mea, eu nu stiu vedea bucuria sau vreau prea mult. De obicei nu ma duc cu asteptari la o piesa de teatru, imi place sa fiu surprinsa. O singura imagine care sa ma prinda, un actor infloritor, plin de personaj, sunt uneori suficiente pentru a-mi crea starea/trairea pt care ma afund intr-un scaun dintr-un spatiu in care se face teatru. (Pana