Despre teatru, ras, bucurie
In ultimul timp am citit cate ceva despre teatru, am fost la cateva piese de teatru dar, desi in carti si piese nu s-a vorbit despre ras, bucurie, eu m-am tot gandit la asta...
In teatru se rade, adevarat. Dar cat rad cei de pe scena si cat radem noi cei ce privim? Nu vi se pare ca balanta inclina mult pe partea spectatorului? Nu-mi amintesc, poate e vina mea, de o piesa in care sa existe o clipa in care se rade cu pofta, pur si simplu, un ras pornit dintr-o situatie ce nu anunta nimic deosebit, un ras molipsitor, din toata fiinta, cu toata fiinta, pana la uitare. (precizare - in care actorul/personajul sa rada pe scena).
Sau, cum spuneam, e vina mea, eu nu stiu vedea bucuria sau vreau prea mult. De obicei nu ma duc cu asteptari la o piesa de teatru, imi place sa fiu surprinsa. O singura imagine care sa ma prinda, un actor infloritor, plin de personaj, sunt uneori suficiente pentru a-mi crea starea/trairea pt care ma afund intr-un scaun dintr-un spatiu in care se face teatru. (Pana la urma se pare ca am aceasta asteptare, a clipei in care simt, ma simt altfel, a clipei care la final ma transforma in visare, ma face sa-mi doresc sa ma rotesc, sa strig ca totul acolo e altfel, ca e minunat, sa simt ca ceea ce sunt acolo e adevaratul eu).
In ultimul timp, gandindu-ma la actori, la modul in care i-am perceput pe unii si la rolurile pe care le joaca sau le-au jucat pe scena, am realizat diferenta dintre perceptie si ceea ce joaca. Am perceput oameni veseli, plini de viata, capabili sa rada cu pofta dar care pe scena au roluri pline de drame si suferinte. Si nu stiu, uneori vreau sa-i vad intr-un rol apropiat perceptiei create.
Oricum, ma intreb, desigur, daca nu cumva perceptia asta este gresita. Daca nu si asta a fost cumva fabricata, de media, de omul (actorul) insusi, si ca ...de fapt e greu sa cunosti cu adevarat pe cineva. Dar tot cred ca unele roluri se apropie mai mult de cei ce le seamana. Iar daca omul acela este contruit ca un munte de optimism si bucurie, rolurile acelea dramatice ii sunt cumva destinate pentru crearea echilibrului?
Nu stiu, dar ma intreb de ce nu sunt scene in care se rade cu pofta, dupa cum am zis. Teatrul e viata, iar in viata sunt si astfel de clipe, pornite din nimicuri (nimicurile care ne alcatuiesc viata) de ce nu exita dramaturgi care sa le includa in piesele lor (sau sunt si nu stiu eu), sau poate regizorii nostri sunt cei ce in dorinta de a "actualiza" piesa, de a crea legatura cu publicul se folosesc de trairi si sentimente mai adanc crestate in sufletele si inimile noastre, trasate de drame?
Cat a ras romanul in ultimul timp? Suntem o natie cunoscuta a face haz de necaz... poate aici e raspunsul. Avem nevoie sa vedem si pe scena "realitatea vietii noastre" pentru a rade? Radem de noi?
Putem invata sa radem pur si simplu? Actorul poate rade pur si simplu, sau e mai greu decat a plange? Putem, ca atunci cand ne e rau, sa inchidem ochii si sa ne cream bucuria? Sa radem intai cu sufletul, cu carnea de pe oase, cu trupul pana cand rasul se iveste pe fata? pana ce gura se deschide si se aude bucuria? Putem? Se invata? Se poate invata? As vrea sa invat daca se poate...
Probabil nu voi afla raspuns la toate acestea. Dar vreau o clipa intr-o piesa in care bucuria de acolo sa ma prinda, sa ma faca sa uit ca sunt.
Stiti ce e ciudat? Sunt piese de teatru pline de drama, care mi-au creat o stare de eliberare, o stare, cum am descris-o si mai sus, de uitare si intrare intr-un joc fara sa-mi pese de cei ce ma vad... Deocamdata insa, starea asta a ramas in mine, nu a reusit inca nimeni sa ma faca sa o arat (la propriu si nu prin cuvinte)... Poate ca nu trebuie.
In teatru se rade, adevarat. Dar cat rad cei de pe scena si cat radem noi cei ce privim? Nu vi se pare ca balanta inclina mult pe partea spectatorului? Nu-mi amintesc, poate e vina mea, de o piesa in care sa existe o clipa in care se rade cu pofta, pur si simplu, un ras pornit dintr-o situatie ce nu anunta nimic deosebit, un ras molipsitor, din toata fiinta, cu toata fiinta, pana la uitare. (precizare - in care actorul/personajul sa rada pe scena).
Sau, cum spuneam, e vina mea, eu nu stiu vedea bucuria sau vreau prea mult. De obicei nu ma duc cu asteptari la o piesa de teatru, imi place sa fiu surprinsa. O singura imagine care sa ma prinda, un actor infloritor, plin de personaj, sunt uneori suficiente pentru a-mi crea starea/trairea pt care ma afund intr-un scaun dintr-un spatiu in care se face teatru. (Pana la urma se pare ca am aceasta asteptare, a clipei in care simt, ma simt altfel, a clipei care la final ma transforma in visare, ma face sa-mi doresc sa ma rotesc, sa strig ca totul acolo e altfel, ca e minunat, sa simt ca ceea ce sunt acolo e adevaratul eu).
In ultimul timp, gandindu-ma la actori, la modul in care i-am perceput pe unii si la rolurile pe care le joaca sau le-au jucat pe scena, am realizat diferenta dintre perceptie si ceea ce joaca. Am perceput oameni veseli, plini de viata, capabili sa rada cu pofta dar care pe scena au roluri pline de drame si suferinte. Si nu stiu, uneori vreau sa-i vad intr-un rol apropiat perceptiei create.
Oricum, ma intreb, desigur, daca nu cumva perceptia asta este gresita. Daca nu si asta a fost cumva fabricata, de media, de omul (actorul) insusi, si ca ...de fapt e greu sa cunosti cu adevarat pe cineva. Dar tot cred ca unele roluri se apropie mai mult de cei ce le seamana. Iar daca omul acela este contruit ca un munte de optimism si bucurie, rolurile acelea dramatice ii sunt cumva destinate pentru crearea echilibrului?
Nu stiu, dar ma intreb de ce nu sunt scene in care se rade cu pofta, dupa cum am zis. Teatrul e viata, iar in viata sunt si astfel de clipe, pornite din nimicuri (nimicurile care ne alcatuiesc viata) de ce nu exita dramaturgi care sa le includa in piesele lor (sau sunt si nu stiu eu), sau poate regizorii nostri sunt cei ce in dorinta de a "actualiza" piesa, de a crea legatura cu publicul se folosesc de trairi si sentimente mai adanc crestate in sufletele si inimile noastre, trasate de drame?
Cat a ras romanul in ultimul timp? Suntem o natie cunoscuta a face haz de necaz... poate aici e raspunsul. Avem nevoie sa vedem si pe scena "realitatea vietii noastre" pentru a rade? Radem de noi?
Putem invata sa radem pur si simplu? Actorul poate rade pur si simplu, sau e mai greu decat a plange? Putem, ca atunci cand ne e rau, sa inchidem ochii si sa ne cream bucuria? Sa radem intai cu sufletul, cu carnea de pe oase, cu trupul pana cand rasul se iveste pe fata? pana ce gura se deschide si se aude bucuria? Putem? Se invata? Se poate invata? As vrea sa invat daca se poate...
Probabil nu voi afla raspuns la toate acestea. Dar vreau o clipa intr-o piesa in care bucuria de acolo sa ma prinda, sa ma faca sa uit ca sunt.
Stiti ce e ciudat? Sunt piese de teatru pline de drama, care mi-au creat o stare de eliberare, o stare, cum am descris-o si mai sus, de uitare si intrare intr-un joc fara sa-mi pese de cei ce ma vad... Deocamdata insa, starea asta a ramas in mine, nu a reusit inca nimeni sa ma faca sa o arat (la propriu si nu prin cuvinte)... Poate ca nu trebuie.
Comentarii
Trimiteți un comentariu