afi altfel

Dacă telefonul meu ar putea vorbi şi v-ar spune tot ceea ce notez poate l-aţi iubi, poate l-aţi urî sau aţi înţelege mai bine nevoia sa, nevoia mea de cuvinte.

Aş vrea să evadez din ceea ce sunt din felul în care mă manifest, din felul trist de a fi Aş vrea să ies dintre gratiile astea pe care eu mi le-am pus fără să stiu de ce şi cum să fiu eu aşa cum sunt, aşa cum mă bucur aşa cum visez şi rad aşa cum nu pot arăta că sunt. Am luat cuvintele pe care le ştiu le-am amestecat, iar şi iar şi am început să le scot la întamplare aşa cum au vrut ele în ritmul lor. Mă gandesc că aşa mă pot arăta mă gandesc că aşa mai scot un braţ, un zambet, o aripă, un gand, un picior, o răsuflare printrd gratiile astea şi le arunc către voi, în braţele voastre. Sper să nu vă lovească. Nu vreau să lovesc vreau doar să mangai. Mă creez din cuvinte mereu altfel şi totuşi eu. evadez, bucată cu bucată dar niciodată întreg.

Te caut în urmele paşilor din praful aleii Îţi caut respiraţia în suflul vantului Tresar la fiecare strigăt de pasăre Îmbrătişez fiecare ciot de copac. O frunză rătăcită îmi mangaie obrazul Eşti tu, doar tu mă poţi atinge astfel. Eşti încă aici.

Gandul meu fuge de mană cu gandul tău  "Să evadăm, să evadăm!" Ne-am îmbrăţişat. Gandul a devnit un... Un fluture.

Îmi lipsesc cuvintele tale, Zâmbetul tău trist, așa cum îl percep eu. Vei spune că nu e așa, Că nu e tristețe. Voi spune că și asta imi lipsește. Lupta ta continuă cu tine, dorința ta permanentă de a vedea doar alb, de a pune în orice optimism, gândire pozitivă. Negarea, neacceptarea stării de a fi trist ursită la naștere. Te lupți cu tine, creezi noi credințe, incerci să le faci ale tale, și cu toate acestea tot trupul tău, chip, mers, rostire, privire, urlă în mine că ești altcumva. Și uneori ești ceea ce vrei sa fii. Uneori, respiri si expiri atâta bucurie încât aș vrea să opresc timpul să rămânem suspendați în clipa aceea, Dar cortina cade și stiu. A fost doar un rol.

A fost iubire o ştii, deşi, uneori, tinzi să crezi că doar tu ai iubit. A fost minunat, ştii şi asta, deşi încă te întrebi dacă nu ţi s-a părut. A fost. Iar eu simt că încă te-ntrebi de ce s-a sfarşit? Simt că nu ai acceptat finalul. S-a rupt ceva în tine şi încă doare, şi încă te sperie, deşi zambetul şi vocea ta se chinuiesc zi de zi să spună altceva. Iar eu nu pot crede altceva-ul, atata timp cat nici chiar tu nu crezi. Şi faptul că eu nu cred, te sperie, Pentru că nu vrei să se vadă, iar eu văd. Şi dacă totuşi nu văd şi e o iluzie?

Cand te ascult e-atata bucurie în vocea ta, pe chipul tău. Cand te citesc e, oboseală în tine şi pe chipul tău. E o nemulţumire poate, sau eşti doar tu, numai că eu, trecand prin mine cuvintele ce tu le-ai scris te născocesc cu altă voce şi-ţi văd alt chip cu mult mai trist. Şi stau acum şi mă întreb cand simt mai bine? cand te ascult ? cand te citesc? Sau doar mă-nşel iar tu eşti altfel, cum nici chiar tu nu ştii că eşti.

Florile din copaci au tăcut demult iar frunzele, or să tacă şi ele curând, prin foşnetul lor încă ne spun "laaaa revedeeeere, să nu ne uitaaaţi." Iar noi, nu facem altceva, decât să le călcăm în picioare, uitând cât ne minunau, culorile lor cât încă atârnau în copacii din zare. Aşa şi artistul cu părul cărunt Cu ziua ce trece ne spune mereu Că piesa ce-o joacă va sfârşi în curând, Să-l mai aplaudăm încă o dată. Primăvara vine mereu, şi frunzele vor renaşte însă artistul, acela, de ieri, va privi dintre astre. deci haideţi, cu toţii să aplaudăm încă o dată, şi frunzele, şi florile, şi artiştii, ce au fost odată.

Vocea din minte sau vocea din suflet? Care din ele mă defineşte? care din ele urlă mai tare dă din picioare şi deschide uşi? Care, le-nchide, aruncă cheia şi-mi dă tăceri? Care, cuvinte pune în mine şi le aşează într-un nou vers? Care, îmi spune că nu e bine, că ceea ce scriu nu e poem? Care, mă roagă să scriu mai departe şi starea de bine să o păstrez? Care, îmi spune că doar prin lacrimi în a mea viaţă pot să păşesc? Care, mă face să cant toată ziua, chiar de n-am voce şi nici instrument? Care, îmi spune ca sunt afonă şi-atunci să tac, si doar să-ascult? Care, îmi spune iubeşte în tăcere, aşteptă destinul să-ţi creeze poteci? Care, mă ştie mai bine ca mine şi mă iubeşte, dand la îveală ceea ce sunt? Care e vocea ce este şi-n minte, pe care şi-n suflet o port? ce nume poartă? cum să o strig să îmi răspundă? Voce umană? Voce umană tu imi dictezi?