afi altfel

Suntem pasari calatoare Intr-o viata prea putina Intr-un timp ce parca nu e Intr-o vreme prea pustie Pustiita de valoare, Pustiita de dorinta, Pustiita de iubire, Pustiita... Chiar de mine Chiar de tine Chiar de noi. O continua agonie Intr-un spatiu fara margini Cautand un punct de sprijin Intr-un zbor fara de aripi. E cadere Nu-naltare. ----- Da, nu stiu ce titlu sa pun acestor chestii (nu stiu cum sa le numesc) ce-mi trec prin cap - care nu stiu ce sunt... Ele vin fara sa gandesc prea mult si nu fac altceva decat sa le scriu... Bune, rele... nu stiu.

De ceva vreme am vrut sa pun aici o lista cu piese de teatru pe care trebuie sa le vezi. Ma bucur ca teatrele incep sa-si promoveze si video spectacolele... Intai am dat de filmuletele de promovare pentru piesa "Felii" de Lia Bugnar - cu Ofelia Popii - (Teatrul Radu Stanca - Sibiu") - vedeti mai jos. Ele sunt vinovate pentru ca am ajuns sa vad piesa si inca mai vreau sa o vad... Azi am descoperit ca Teatrul Metropolis are si genul acesta de promovare. In cazul piesei "Vocea umana" de de Jean Cocteau cu Oana Pellea povestea e invers... Mai intai am vazut piesa si apoi filmul. Sper ca pentru cei ce nu au vazut piesa, filmul sa-i faca sa mearga sa o vada. Iata datele cu ultimele reprezentatii: - 10 decembrie Teatrul National Cluj - 15 decembrie Teatrul Metropolis - ultima reprezentatie din 2011 Alte piese care mi-au ramas in gand: -> "Ma tot duc" (cu Oana Pellea si Mihai Gruia Sandu) - Teatrul Foarte Mic -> "Lear" (cu Mariana Mihut,Valeri

suntem facuti din lacrimi si cenusa si tot ne nastem, plangem si ne ardem intr-un perpetuum carusel al vietii pe drumul dinspre moarte catre moarte.

sa o luam de la capat in tacere si singuri sa o luam de la capat trecand printre randuri viata e doar o scena cu replici tacute sa le-auzim doar pe-acelea traind pe nevazute.

Ma deranjeaza modul in care se comenteaza legea uciderii cainilor (exista un articol - reactii la ... - m-am uitat la comentarii). Esti pro sau contra? Nu inteleg de ce trebuie sa injuri, sa ameninti, sa spui ca ala e ipocrit, celalat e prost... Oamenii isi spun punctul de vedere, dar hai sa o facem civilizat... Da, sunt si copii care au nevoie de ajutor. Da, sunt batrani care nu au ce manca, nu au medicamente... Insa fiecare are dreptul sa faca o alegere, cel putin asa e normal. Azi pot alege sa donez pentru un caine, maine pentru un om ... pana la urma e vorba de viata... Nu pot salva toti cainii, cum nu pot salva toti oamenii... Sunt alegeri pe care trebuie sa le fac. Si nu cred ca trebuie sa dau explicatii pentru modul in care o fac. Dar nu-mi place felul in care decurge discutia... De ce se cauta vinovati? Vinovati pentru existenta cainilor pe strazi, vinovati pentru adoptarea legii, vinovati pentru ca pana acum nu s-a facut nimic, vinovati pentru ca bani nu sunt... Mereu trebuie

Aceasta este intrebarea acum... Putem noi adopta atat cat ar putea ei omora? E vorba despre caini si despre faptul ca legea votata ieri lasa liber uciderii lor. E o lege ciudata, pentru ca nu spune nimic clar. Spune puteti omora sau nu, e in mana voastra, in mana oamenilor, a comunitatii din care faceti parte. Faceti cum zice ea... Dar pentru a intreba comunitatea, prin referendum sau prin alte metode, inseamna alocarea unor bani de catre primarii pentru acest scop... Si, se stie - bani nu sunt . Si atunci... ce face legea asta? Creeaza o lupta sociala, o lupta intre cei ce vor moarte si cei ce vor viata... O lupta intre iubitori si neiubitori. Care dintre ei vor reusi sa-i atraga pe cei neutrii, cei carora le este indiferent, aceia vor castiga. Ma gandesc - eu, eu ce pot face? Da, mi-e teama de cainii strazii - dar nu vad de ce sa-i omor. Pentru faptul ca s-au nascut caini si fac ceea ce stie sa faca un caine? E ca si cum ar trebui sa-i omor pe toti cei de care ma tem, care mi-au facu

Târgul Internaţional Gaudeamus - Carte de învăţătură EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI VĂ INVITĂ Sâmbătă 26 Noiembrie 2011, ora 15:30 în Spaţiul de Evenimente - Nivelul 7.70, Pavilionul Central Romexpo la prezentarea volumului NICOLAE POPESCU OMUL • MATEMATICIANUL • MENTORUL Membru corespondent al Academiei Române (Editura Universităţii din Bucureşti, cuvânt înainte, note şi îngrijire ediţie de Elena Liliana Popescu) Volumul, un OMAGIU adus Profesorului NICOLAE POPESCU, iniţiator şi conducător al Seminarului Ştiinţific de Algebră şi Teoria Numerelor, va fi prezentat de acad. Solomon Marcus, Constantin Năstăsescu, membru corespondent al Academiei Române, Cabiria Andreian Cazacu, membru de onoare al Academiei Române, drd. Dan Cristian Popescu, prof.dr. Alexandru Victor, prof.univ.dr. Elena Liliana Popescu ------------------------------------------------------------------------------------- Eu nu am cunoscut mentorul, matematicianul - am cunoscut omul. Desi restul pot constitui part

Pe viitor (sper cat mai curand) vreau sa adaug o rubrica cu ceea ce aberam (scriam) in studentie si imediat dupa...

Sunt inca aici, inca traiesc Inca ma vezi, inca-mi soptesti Inca mai vad si mai aud Nu stiu daca, inca mai simt... Sunt inca aici, respirand langa tine Inca aici, crezand in iubire Inca tacand Inca aici Inca astept, inca sa simt Inca aici respirand langa tine Si totusi departe intr-o lume senina Inca aici privind pe fereastra Totusi departe, intr-o lume albastra Si totusi aproape Si totusi sperand Esti si nu esti Sunt si nu sunt Frunze in vant Cad pe pamant.

Andrei Serban - legat de actor si modul de a se apropia de rol - spune (citez din memorie) "Hamlet e undeva mai sus, actorul trebuie sa-l aduca la nivelul sau, dar in acelasi timp ridicandu-se si pe sine la nivelul lui Hamlet". Cred ca si eu sunt un actor, ma comport similar. Sunt oameni care pentru mine sunt situati undeva sus. Pentru a putea comunica cu ei, pentru a le putea vorbi fata in fata, trebuie mai intai sa ma ridic pe mine in fata mea, la un anume nivel (impus de mine) care sa-mi permita sa ma exprim deschis in fata lor.

Intr-o noapte am inchis ochii si am zburat, Sufletul meu a fost liber sa vada, sa simta, Iubirea, frumusetea, adevarul... viata Sunt asa cum le-am vazut atunci, nu cum se vad azi pe lumina, cand ochii mei deschisi au nevoie de lentile pentru a-mi arata o lume si culori inventate de altii Pentru mine vor ramane ca atunci, iar seara de seara voi merge la intalnire pana cand seara se va cofunda cu ziua pana cand voi zbura pe lumina. inspirata de http://www.youtube.com/watch?v=uqArV5ape2Q&feature=youtu.be

Da... Am intrat pe facebook pentru ca meseria mea cerea sa vad ce e cu el, cum poate fi folosit ca instrument de marketing... Apoi am dat de cativa oameni care m-au tinut acolo... Ce-i drept a fost surprinzator acceptul lor... Oamenii sunt niste mistere... iti dau like cand nu te astepti si cand vrei un like, nu-l primesti... Sau primesti like-uri de la cine nu-ti trece prin cap :) Cred ca pana la urma asta e frumusetea facebook-ului - imprevizibilitatea - si pentru asta ar trebui sa-i multumeasca naturii umane :). Si mi-e greu cu facebook-ul asta, uneori vreau sa-l las balta... dar imi este dor de unii oameni de acolo si e singurul mod de a vedea ce mai fac ei (pacat nu?) Ciudat, cum cineva a trebuit sa inventeze ceva pentru ca oamenii sa comunice... Si uite astfel e mai simplu sa zici un multumesc din spatele unui monitor, sau sa pui o intrebare - anonimitatea e asigurata. Cel de dincolo nu e obligat sa reactioneze, daca are chef o face, daca nu - nu - iar tu ... Dar cum poate reacti

Am comentat undeva spunand "orice plecare presupune o revenire". Si ma tot gandesc la asta... (alta treaba nu am?! :)) Mai corect ar fi orice plecare presupune o venire si uneori/deseori o revenire. Plecam de undeva pentru ca altundeva sa venim. Nu exista cu adevarat plecarea, exista doar venire si revenire. Pentru ca mereu venim... Plecarea e descoperire... Descoperim noul, frumosul, imaginarul, visarea, intelepciunea, ce e dincolo, mainele, joaca, durerea, lacrima, iubirea, ura, nesocotinta... Unele ne plac atat de mult incat le redescoperim, revenind mereu si mereu asupra lor, asupra noastra... Si totusi, nu cumva exista o plecare... Plecarea din noi... Nu, pentru ca plecarea din noi presupune regasire...

Am recitit o parte dintre cele scrise de mine aici, in trecut... Pe alocuri am zambit, pe alocuri am realizat ca acum as avea multe completari de facut, in special legat de comentariile unor piese de teatru. Acum vreau sa invat mai mult despre teatru, pentru ca vreau sa inteleg mai bine. Am citit ce am scris despre Furtuna Catalinei Buzoianu, faptul ca in prima parte nu intelesesem nimic... Atunci gandeam ca asa e scrisa piesa - acum gandesc ca asta a fost "vina" regizorului (nici acum nu am citit piesa - dar nu avea cum sa fie scrisa asa). Incet, incet, incep sa realizez ce face un actor, ce face un regizor si cat de importante sunt scenografia, muzica, luminile, alte efecte... Poate stiam asta, dar luam doar intregul... sau nu stiu... Acum constientizez ca o piesa de teatru e in continua transformare, pentru ca actorii se schimba, spectatorii se schimba - iar jocul, piesa se muleaza pe toate astea. Si am mai vazut Furtuna - si a fost bine, de data aceasta am inteles si prim

‎"Nevoia de glorie vine dintr-un sentiment de totala nesiguranta pe care il avem in privinta propriei noastre valori, de la o lipsa de incredere in sine. Iar cand ezit sa-mi recunosc un merit cat de mic, ravnesc la o celebritate cosmica, as vrea sa fiu cunoscut de tot ce traieste, de-o musculita, de o larva." scrie in notele sale Emil Cioran Si cat de adevarat ni se pare... Si totusi mai exista astfel de oameni? Azi gloria si celebritatea se inteleg ca atunci? Cred ca toti in sufletul nostru ravnim la un moment dat la o farama de glorie, de celebritate... chiar daca sa zicem ca asta se traduce in faptul ca o celebritate ne-a raspuns la un mesaj si atat... pentru noi clipa aceea devine extraordinara, clipa e glorioasa nu noi. Astfel simtim ca mai punem o caramida la temelia increderii in noi. Dar gloria, gloria personala... celebritate, tu sa fii celebru... suna frumos nu? Sa recunoastem ca uneori ne gandim, sau incercam sa ne imaginam cum ar fi daca, daca am fi celebri