29 noiembrie 2011

Suntem pasari calatoare
Intr-o viata prea putina
Intr-un timp ce parca nu e
Intr-o vreme prea pustie
Pustiita de valoare,
Pustiita de dorinta,
Pustiita de iubire,
Pustiita...
Chiar de mine
Chiar de tine
Chiar de noi.
O continua agonie
Intr-un spatiu fara margini
Cautand un punct de sprijin
Intr-un zbor fara de aripi.
E cadere
Nu-naltare.

-----

Da, nu stiu ce titlu sa pun acestor chestii (nu stiu cum sa le numesc) ce-mi trec prin cap - care nu stiu ce sunt...
Ele vin fara sa gandesc prea mult si nu fac altceva decat sa le scriu... Bune, rele... nu stiu.

28 noiembrie 2011

Trebuie sa vezi

De ceva vreme am vrut sa pun aici o lista cu piese de teatru pe care trebuie sa le vezi.

Ma bucur ca teatrele incep sa-si promoveze si video spectacolele... Intai am dat de filmuletele de promovare pentru piesa "Felii" de Lia Bugnar - cu Ofelia Popii - (Teatrul Radu Stanca - Sibiu") - vedeti mai jos.




Ele sunt vinovate pentru ca am ajuns sa vad piesa si inca mai vreau sa o vad...

Azi am descoperit ca Teatrul Metropolis are si genul acesta de promovare.
In cazul piesei "Vocea umana" de de Jean Cocteau cu Oana Pellea povestea e invers... Mai intai am vazut piesa si apoi filmul.
Sper ca pentru cei ce nu au vazut piesa, filmul sa-i faca sa mearga sa o vada.

Iata datele cu ultimele reprezentatii:
- 10 decembrie Teatrul National Cluj
- 15 decembrie Teatrul Metropolis - ultima reprezentatie din 2011

Alte piese care mi-au ramas in gand:
-> "Ma tot duc" (cu Oana Pellea si Mihai Gruia Sandu) - Teatrul Foarte Mic
-> "Lear" (cu Mariana Mihut,Valeria Seciu, Dorina Chiriac, etc) - Teatrul Bulandra
-> "Noi 4" (cu Lia Bugnar, Ilinca MAnolache, Dorina Chiriac, Maria Obretin) - Tatrul Luni de la Green - dar nu doar acolo - e o experienta noua teatrul altundeva si nu intr-un teatru

Deocamdata atat...
->
suntem facuti din lacrimi si cenusa
si tot ne nastem, plangem si ne ardem
intr-un perpetuum carusel al vietii
pe drumul dinspre moarte catre moarte.
sa o luam de la capat
in tacere si singuri
sa o luam de la capat
trecand printre randuri
viata e doar o scena
cu replici tacute
sa le-auzim doar pe-acelea
traind pe nevazute.

24 noiembrie 2011

Reactii normale... exista?

Ma deranjeaza modul in care se comenteaza legea uciderii cainilor (exista un articol - reactii la ... - m-am uitat la comentarii).
Esti pro sau contra? Nu inteleg de ce trebuie sa injuri, sa ameninti, sa spui ca ala e ipocrit, celalat e prost...

Oamenii isi spun punctul de vedere, dar hai sa o facem civilizat...

Da, sunt si copii care au nevoie de ajutor. Da, sunt batrani care nu au ce manca, nu au medicamente... Insa fiecare are dreptul sa faca o alegere, cel putin asa e normal.

Azi pot alege sa donez pentru un caine, maine pentru un om ... pana la urma e vorba de viata...

Nu pot salva toti cainii, cum nu pot salva toti oamenii... Sunt alegeri pe care trebuie sa le fac. Si nu cred ca trebuie sa dau explicatii pentru modul in care o fac.

Dar nu-mi place felul in care decurge discutia... De ce se cauta vinovati? Vinovati pentru existenta cainilor pe strazi, vinovati pentru adoptarea legii, vinovati pentru ca pana acum nu s-a facut nimic, vinovati pentru ca bani nu sunt...
Mereu trebuie sa dam vina pe cineva... dar solutii acceptabile de catre toti?

Unii nu au incredere in ONG-uri - asa ca nu pot dona oricui, oricum ... Atunci haideti sa gasim acele ONG-uri care fac ce spun si nu doar spun ca fac.

Cine stie astfel de ONG-uri e liber sa ne vorbeasca despre ele. Sa stiu si eu si ceilalti ca in Romania mai exista oameni care FAC. Haideti sa avem incredere si sa comunicam frumos.

Atat.

Si totusi ... inca ceva ...

1. Ma tem ca totul e un foc de paie... se comenteaza mult zilele acestea pentru ca apoi totul sa fie uitare ...

2. Se pare ca a intrat in obisnuinta sa se comenteze oricine si orice folosind injuraturi.

23 noiembrie 2011

Putem noi adopta cat pot ei omora?

Aceasta este intrebarea acum... Putem noi adopta atat cat ar putea ei omora?

E vorba despre caini si despre faptul ca legea votata ieri lasa liber uciderii lor. E o lege ciudata, pentru ca nu spune nimic clar. Spune puteti omora sau nu, e in mana voastra, in mana oamenilor, a comunitatii din care faceti parte. Faceti cum zice ea...

Dar pentru a intreba comunitatea, prin referendum sau prin alte metode, inseamna alocarea unor bani de catre primarii pentru acest scop... Si, se stie - bani nu sunt.

Si atunci... ce face legea asta? Creeaza o lupta sociala, o lupta intre cei ce vor moarte si cei ce vor viata... O lupta intre iubitori si neiubitori.
Care dintre ei vor reusi sa-i atraga pe cei neutrii, cei carora le este indiferent, aceia vor castiga.

Ma gandesc - eu, eu ce pot face? Da, mi-e teama de cainii strazii - dar nu vad de ce sa-i omor. Pentru faptul ca s-au nascut caini si fac ceea ce stie sa faca un caine?
E ca si cum ar trebui sa-i omor pe toti cei de care ma tem, care mi-au facut odata rau, cei pe care nu-i iubesc, nu-mi plac... Nu? Ar trebui sa-i omor pe toti cei care imi stau intr-un fel sau altul in cale... E uman? E firesc? E normal?

Voi ce ziceti? Ati putea omara pentru ca "ala m-a suparat rau ma!", "ala m-a injurat de mama", "ala m-a lovit" - e ca si cum ati spune "cainele asta m-a latrat", "celalat m-a prins de pantaloni", "m-a muscat nenorocitul"...
Sunt unii care omoara pentru asta... Faceti parte dintre ei? Da, sunt caini turbati, care au omorat oameni... dar nu sunt si oameni (tot turbati?) care au omorat oameni. Si din cate stiu nu sunt condamnati la moarte.

Cainii de ce trebuie sa moara?

Am cautat site-uri pentu adoptii caini
http://www.adoptiicaini.ro/
http://www.orasulanimalelor.ro/category/adoptii/
http://www.4animals.ro/distanta.html

Poate nu toti ne dorim sa fim criminali...

Carte despre un om, mentor si matematician

Târgul Internaţional Gaudeamus - Carte de învăţătură
EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI
VĂ INVITĂ Sâmbătă 26 Noiembrie 2011, ora 15:30 în Spaţiul de Evenimente - Nivelul 7.70, Pavilionul Central Romexpo la prezentarea volumului
NICOLAE POPESCU
OMUL • MATEMATICIANUL • MENTORUL

Membru corespondent al Academiei Române
(Editura Universităţii din Bucureşti, cuvânt înainte, note şi îngrijire ediţie de Elena Liliana Popescu)

Volumul, un OMAGIU adus Profesorului NICOLAE POPESCU, iniţiator şi conducător al Seminarului Ştiinţific de Algebră şi Teoria Numerelor, va fi prezentat de acad. Solomon Marcus, Constantin Năstăsescu, membru corespondent al Academiei Române, Cabiria Andreian Cazacu, membru de onoare al Academiei Române, drd. Dan Cristian Popescu, prof.dr. Alexandru Victor, prof.univ.dr. Elena Liliana Popescu

-------------------------------------------------------------------------------------

Eu nu am cunoscut mentorul, matematicianul - am cunoscut omul. Desi restul pot constitui parti componente... Normalitatea vietii sale poate parea in contrasens cu activitatea sa. Pentru ca acum, dupa, am aflat despre matematician, despre faptul ca exista o teorema ce-i poarta numele...

Ce e ciudat e ca, am terminat facultatea de matematica... Iar noi, studentii de atunci, nu stiam nimic sau mai nimic despre acest profesor. Poate ca eram la alt departament, dar totusi... E ciudat cum oamenii valorosi nu se vad... faptul ca ei se comporta normal desi sunt constienti de faptul ca intr-un anume fel se ridica deasupra tuturor. Poate tocmai normalitatea si simplitatea lor ii face superiori.

In amintire imi apare mereu punandu-mi intrebarea "si? domnisoara, cum e in America?". Nu am inteles niciodata vorba asta, poate stia ceva ce eu nu stiam si nu stiu... In America nu am ajuns, dar ma intreb - nu cumva am sa ajung?

Iar apoi il vad cum vine zambitor si ne intreaba (pe mine si pe sotia sa, d-na Elena Liliana Popescu) - "un suc de fructe? avem mere, portocale... acum le storc" si ne aduce suc.

Oamenii mari sunt oameni normali prin simplitatea gesturilor lor. Sunt ca noi toti si totusi deosebiti, pentru ca au stiut si stiu sa ramana drepti, modesti, frumosi...
Faptul ca are o teorema ce-i poarta numele, faptul ca zeci de universitati din lumea asta l-au invitat ca profesor - nu l-au facut sa uite ca e doar un om simplu, nascut undeva in Oltenia din oameni simpli, tarani poate...

Suntem tentati sa credem despre cei pe care ii consideram superiori noua, ca sunt altfel - ca e greu sa le vorbesti iar ei cu greu te vor asculta si se vor cobora catre tine. Cei cu adevarat superiori sunt cei care te privesc ca egal al lor, ce-i care nu se lasa orbiti de laude, cei care stiu sa-ti zambeasca protector.

Cand mi s-a spus sa scriu ceva despre dansul nu am putut. Am facut-o acum... Acum a fost dat...

Unii au scris, iar cuvintele lor se regasesc in cartea de mai sus. Asa ca, daca doriti sa cunoasteti mai multe despre Omul, Matematicianul, Mentorul - Nicolae Popescu - cautati cartea.

Atat.

18 noiembrie 2011

anunt

Pe viitor (sper cat mai curand) vreau sa adaug o rubrica cu ceea ce aberam (scriam) in studentie si imediat dupa...

Inca

Sunt inca aici, inca traiesc
Inca ma vezi, inca-mi soptesti
Inca mai vad si mai aud
Nu stiu daca, inca mai simt...
Sunt inca aici, respirand langa tine
Inca aici, crezand in iubire
Inca tacand
Inca aici
Inca astept, inca sa simt
Inca aici respirand langa tine
Si totusi departe intr-o lume senina
Inca aici privind pe fereastra
Totusi departe, intr-o lume albastra
Si totusi aproape
Si totusi sperand
Esti si nu esti
Sunt si nu sunt
Frunze in vant
Cad pe pamant.

Eu, actorul

Andrei Serban - legat de actor si modul de a se apropia de rol - spune (citez din memorie) "Hamlet e undeva mai sus, actorul trebuie sa-l aduca la nivelul sau, dar in acelasi timp ridicandu-se si pe sine la nivelul lui Hamlet".

Cred ca si eu sunt un actor, ma comport similar. Sunt oameni care pentru mine sunt situati undeva sus. Pentru a putea comunica cu ei, pentru a le putea vorbi fata in fata, trebuie mai intai sa ma ridic pe mine in fata mea, la un anume nivel (impus de mine) care sa-mi permita sa ma exprim deschis in fata lor.

...

Intr-o noapte am inchis ochii si am zburat,
Sufletul meu a fost liber sa vada, sa simta,
Iubirea, frumusetea, adevarul... viata
Sunt asa cum le-am vazut atunci,
nu cum se vad azi pe lumina,
cand ochii mei deschisi
au nevoie de lentile pentru a-mi arata
o lume si culori inventate de altii

Pentru mine vor ramane ca atunci,
iar seara de seara voi merge la intalnire
pana cand seara se va cofunda cu ziua
pana cand voi zbura pe lumina.

inspirata de http://www.youtube.com/watch?v=uqArV5ape2Q&feature=youtu.be

15 noiembrie 2011

Imprevizibilitatea si slabiciunile Facebook-ului

Da... Am intrat pe facebook pentru ca meseria mea cerea sa vad ce e cu el, cum poate fi folosit ca instrument de marketing... Apoi am dat de cativa oameni care m-au tinut acolo... Ce-i drept a fost surprinzator acceptul lor...

Oamenii sunt niste mistere... iti dau like cand nu te astepti si cand vrei un like, nu-l primesti... Sau primesti like-uri de la cine nu-ti trece prin cap :)

Cred ca pana la urma asta e frumusetea facebook-ului - imprevizibilitatea - si pentru asta ar trebui sa-i multumeasca naturii umane :).

Si mi-e greu cu facebook-ul asta, uneori vreau sa-l las balta... dar imi este dor de unii oameni de acolo si e singurul mod de a vedea ce mai fac ei (pacat nu?)

Ciudat, cum cineva a trebuit sa inventeze ceva pentru ca oamenii sa comunice... Si uite astfel e mai simplu sa zici un multumesc din spatele unui monitor, sau sa pui o intrebare - anonimitatea e asigurata. Cel de dincolo nu e obligat sa reactioneze, daca are chef o face, daca nu - nu - iar tu ...

Dar cum poate reactiona cineva doar la niste cuvinte? De obicei, cand vorbesti cu cineva vorbesti cu tot trupul - cu ochii, cu fata, cu mainile - toate pot spune mai adevarat ceea ce ai de spus. Cuvintele simple aruncate acolo pe wall sau intr-un comment - isi pierd din insemnatate. Asta nu poate facebook-ul, sa transmita cu adevarat ce simti.

Poti multumi altfel decat folosind cuvantul "multumesc" - sau poti spune "te iubesc" altfel - o mangaiere, un zambet, o privire pot spune mai bine toate astea.

Dar pe facebook? Cum transmiti mangaierile, cum transmiti zambetul, imbratisarea (caldura ei)? Facebook-ul e o iluzie a comunicarii. Ne mintim zi de zi ca cel de dincolo stie. Suntem noi atat de buni scriitori pentru asta? Cum stim cum e perceput cuvantul scris de noi, daca e primit ca o piatra aruncata in mare, daca in mintea cealalta suna sarcastic, fals, cersetor? Din moment ce suntem acolo acceptam aceste riscuri, nu?

Facebook-ul poate sa te mentina in starea de neincredere asa cum poate sa te si ridice... pana la urma conteaza cat de bun "scriitor" esti, sau cat de bine stii sa spui vorbele pe care altii le asteapta... conteaza si ce nume ai... Uneori un like poate face mai mult decat alte 10.

Pana la urma e o parte din goliciunea omului acolo, daca o poti vedea ... sunt singuratati, sunt dorinte, sunt nevoi, asteptari... este joaca, seriozitate...

Dar totusi? E o comunicare adevarata? Daca-ti spun ca te imbratisez - simti tu asta? Daca-ti spun "imi e dor" vezi asta in ochii mei, sau imi simti tremurul vocii? (Ma intreb daca e locul acestor cuvinte aici? Din moment ce rasar pe pereri (wall-uri) - raspunsul e da.)

Este mai putin, si ne multumim cu asta. Desi, pe facebook - circula texte cu "acum, nu maine" "ce-ti place sa faci, fa", "iubeste"... noi le scriem, le vedem - mai intreb cati insa le si traiesc?

Update:

Pot face ceva... pentru a mima realul.
Cand citesc postarile, e sa imi inchipui ca persoana aceea imi vorbeste, sa o aud in gand... dar asta o pot face doar cu cei pe care ii stiu in mod real, cu ceilalti s-ar putea ca interpretarea din mintea mea sa spuna altceva decat au vrut ei, perceptia sa fie alta.

14 noiembrie 2011

Plecarea presupune venire, re...venire

Am comentat undeva spunand "orice plecare presupune o revenire". Si ma tot gandesc la asta... (alta treaba nu am?! :))
Mai corect ar fi orice plecare presupune o venire si uneori/deseori o revenire.

Plecam de undeva pentru ca altundeva sa venim. Nu exista cu adevarat plecarea, exista doar venire si revenire. Pentru ca mereu venim... Plecarea e descoperire... Descoperim noul, frumosul, imaginarul, visarea, intelepciunea, ce e dincolo, mainele, joaca, durerea, lacrima, iubirea, ura, nesocotinta... Unele ne plac atat de mult incat le redescoperim, revenind mereu si mereu asupra lor, asupra noastra...

Si totusi, nu cumva exista o plecare... Plecarea din noi...
Nu, pentru ca plecarea din noi presupune regasire...

11 noiembrie 2011

Rectificari

Am recitit o parte dintre cele scrise de mine aici, in trecut... Pe alocuri am zambit, pe alocuri am realizat ca acum as avea multe completari de facut, in special legat de comentariile unor piese de teatru.

Acum vreau sa invat mai mult despre teatru, pentru ca vreau sa inteleg mai bine. Am citit ce am scris despre Furtuna Catalinei Buzoianu, faptul ca in prima parte nu intelesesem nimic... Atunci gandeam ca asa e scrisa piesa - acum gandesc ca asta a fost "vina" regizorului (nici acum nu am citit piesa - dar nu avea cum sa fie scrisa asa). Incet, incet, incep sa realizez ce face un actor, ce face un regizor si cat de importante sunt scenografia, muzica, luminile, alte efecte... Poate stiam asta, dar luam doar intregul... sau nu stiu...

Acum constientizez ca o piesa de teatru e in continua transformare, pentru ca actorii se schimba, spectatorii se schimba - iar jocul, piesa se muleaza pe toate astea.

Si am mai vazut Furtuna - si a fost bine, de data aceasta am inteles si prima parte.

Ma gandesc ca deseori dupa ce vedem o piesa de teatru care, sa spunem, a fost prea profunda pentru noi, sau pentru care nu eram pregatiti - avem tendinta sa o minimizam. Mie una imi e greu sa vorbesc despre ea, pe de o parte pentru ca realizez ca poate fi vina mea, pe de alta sper ca la a doua vizionare sa o primesc cum se cuvine...

Cum se cuvine....? Oare exista asa ceva? Poate ca ar fi fost mai corect sa spun sa o primesc. Adevarul e ca ne plac lucrurile in care ne regasim, care devin parte din noi, nu? Ne plac lucrurile care aduc si ceva nou in noi...

Cand citesti ceva, cand textul de acolo iti vorbeste despre viata ta... deja e al tau, face parte din tine si iti place ca te regasesti... Si apoi realizezi ca apartine altuia, si te bucuri ca e asemeni tie, desi altfel... Altfel, prin simplu fapt ca a scris asta, a avut curaj sa recunoasca, sa se recunoasca si sa se arate...

Sau poate e un text care doar te face sa vizualizezi povestea - sa o vezi cu ochii tai, sau sa visezi. Poate asta face si un regizor, vede povestea prin ochii lui de atunci... Actorul trebuie sa o transmita spectatorului incercand sa-l faca pe acesta sa primeasca - urmarindu-i reactia, incercand ca jocul sau sa dirijeze respiratia acestora... Intr-o zi poate fi asa, in alta ... in alta regizorul poate schimba ceva - pentru ca ziua aceea e alta, si el e altul si el vede altfel...

Actorul... Ma opresc...

Sunt multe de spus, prea multe - iar eu cunosc prea putine...

10 noiembrie 2011

Glorie si celebritate azi

‎"Nevoia de glorie vine dintr-un sentiment de totala nesiguranta pe care il avem in privinta propriei noastre valori, de la o lipsa de incredere in sine. Iar cand ezit sa-mi recunosc un merit cat de mic, ravnesc la o celebritate cosmica, as vrea sa fiu cunoscut de tot ce traieste, de-o musculita, de o larva." scrie in notele sale Emil Cioran

Si cat de adevarat ni se pare... Si totusi mai exista astfel de oameni? Azi gloria si celebritatea se inteleg ca atunci?

Cred ca toti in sufletul nostru ravnim la un moment dat la o farama de glorie, de celebritate... chiar daca sa zicem ca asta se traduce in faptul ca o celebritate ne-a raspuns la un mesaj si atat... pentru noi clipa aceea devine extraordinara, clipa e glorioasa nu noi. Astfel simtim ca mai punem o caramida la temelia increderii in noi.

Dar gloria, gloria personala... celebritate, tu sa fii celebru... suna frumos nu?
Sa recunoastem ca uneori ne gandim, sau incercam sa ne imaginam cum ar fi daca, daca am fi celebrii, daca am face x lucru si asta ne-ar aduce recunoasterea... Desi ne mintim, desi ne spunem ca ne este suficienta o viata linistita - si asta pentru ca acum celebritatea se traduce altfel... Poti ajunge celebru prin simplul fapt "ca ti-ai dat chilotii jos si...". Mai nou goliciunea fizica te face celebru...

Ce conteaza ca in multimea din spate e cineva care zilnic gandeste cum sa-i iasa un rol, sau cum sa continue o fraza, sau ce substanta sa adauge pentru a vindeca o boala... De ce oamenii care si-au castigat celebritatea pe drept, nu vorbesc despre ei, de ce se gandesc ca inca mai au de invatat, ca nu au ajuns la capat (desi unii ar dori asta)?.
Nu, ei nu vor atinge momentul de glorie, cred/spun cei cu goliciunea la vedere. Ei sunt niste nimicuri...

Incerc sa imi inchipui ce ar spune Tonciu, sau "celebra" Sanzi... ce ar spune ele despre Ofelia Popii dupa ce, sa presupunem, ca au vazut "Felii" de Lia Bugnar. Probabil ceva de genul "da, si? ce-i cu asta? cine-i asta? ras... a aparut pe vreo coperta? ras... fata, sa vedem in ce club merge, ras... poate bem ceva cu ea".

Da ce te mai face celebru in ziua de azi? Sau poate exista doua tipuri de celebritati, sau de ce doua, mai multe... cate tipologii de oameni atatea celebritati, nu?
- celebrul manelist, celebrul actor, celebrul regizor, celebrul antrenor, celebrul cantaret, celebra Sanzi, celebra Tonciu.... Lista asta e putin ciudata nu? Sanzi si Tonciu - pentru ce sunt celebre? pentru cine? de ce? ce sunt ele? celebre manechine? NOOO!! celebre ce??????

Si apropo, e vorba la ele de neincredere??? Sunt ele nesigure pe valoarea lor? care valoare?! Modeste? Isi doresc ele sa fie cunoscute de tot ce traieste sau au o arie limitata (target bine delimitat)?

Cred ca nu am fost foarte coerenta... dar sunt ganduri scrise la prima mana...

Si cand ma gandesc ca probabil aceasta postare va fi deschisa in special de cei ce fac cautari dupa "sanzi" si "tonciu"...

E drept?