afi altfel

sa mai scriu, sa nu mai scriu aici? ma tot gandesc, ma tot intreb de are sens... sa mai scriu? oricum? orice? sa scriu...

O să uităm vorbirea așa cum am uitat caligrafia. O să uităm să ne vorbim față în față așa cum am uitat să ne trimitem scrisori. O să ne pierdem vocile iar când vom îndrăzni să vorbim, din nou va suna ca un ecou în noi, departe și lung, dar neînțeles. Pentru că acum, este suficient să ne trimitem SMS, MMS, email sau să ne facem din gânduri, statusuri pe fb, g+ și altele...

alunecam usor prin viata, carand cu noi dorinta de acasa... suntem oameni dar asta nu inseamna ca... suntem mai presus decat melcii ei sunt mereu acasa :)

Sunt lucruri care vin, sunt lucruri care pleacă doar eu răman cu mine, pe viaţă. Mai trece cate-un om, mai lasă o mangaiere,  se duc incet în zbor, ca o părere. Şi eu răman aici, purtandu-mă pe mine,  mai grea sau mai uşoară, cu-o mangaiere.

aici sunt eu, acolo esti tu si nu, nu ne stim uneori tu citesti ce scriu eu... alteori eu citesc ce scrii tu... ar trebui sa ne stim, nu? dar nu, nu ne stim. acum eu citesc ce ai scris tu acum ma dor toate cuvintele tale, tiparite acolo de-ai fi aici, te-as imbratisa de-ai fi aici, poate am plange impreuna, dar... esti acolo, in locul tau si simplu fapt ca stiu ca esti si ca iti este bine, ca cele scrise au trecut desi sunt undeva in tine,  ma ajuta sa respir, ma ajuta sa visez, ma ajuta sa mai fac un pas... pentru ca tot raul si tristetile ne sunt date pentru a ne bucura mai mult in astfel de clipe clipe simple clipe normale cand eu citesc o carte iar tu, probabil te uiti pe fereastra cautandu-ti ingerii, in stele si dincolo de ele.

Miros de iarnă amestecat cu fum, o bucățică de trecut rătăcită în acum, Un soare încă adormit prins între nori și cer senin, E doar o nouă dimineață, o nouă zi ce prinde viață. De ai simțit și ai văzut Atunci ești un copil și tu ce încă se mai minunează la tot ce e și-nseamnă viață.

Altădată uneori înseamnă niciodată. E o formă de amăgire, amânare, eliberare. Altădată, altceva, altcum poate fi niciodată, nimic, nicicum. Și asta din neîncredere,necredință, lașitate.

Inima mea e grea precum o piatră De viața e o mare atunci, înseamnă că mă scufund, O să ating cu piciorul, fundul vieții. Și... nu, nu mă voi îneca. trebuie doar să trag aer în piept, să-mi transform trupul în balon și să mă las, un pic, dusă de ici-colo. voi găsi cumva, valul ce mă va arunca pe malul în care trupul meu se va înfige, adânc. malul în care voi prinde rădăcini și voi deveni copac. Acum sunt o piatră Viața nu e o mare, viața este și atât. Îmi port piatra asta, grea, fierbinte, vie. e singura piatră ce arde și vie pe care o știu și o pot căra. Fierbințeala ei,  e modul prin care știu că sunt, că pot îndura, că am putere, că... De ar fi doar o piatră rece, fară arderi, doar tăceri, atunci aș fi de neclintit, surdă și oarbă. Eu încă văd, aud și plâng.

Gândurile astea toate mă inundă... imi pare că mă mișc cu încetinitorul. Sunt atât de multe gânduri încât imi încetinesc mișcarile? Să înțeleg că atunci când nu te poți mișca ești îngropat de gânduri? Respirația este singura care spune că trăiesc. Despre inimă nu știu ce să zic... Din moment ce respir înseamnă că bate, sau... și respirația e o părere? Această mișcare îngreunată de gânduri pare a fi și o desprindere din timpul ăsta, din dimensiunea asta, într-un timp și o dimensiune ce-mi aparțin doar mie. Mă gândesc la lucruri si oameni... cum de toate lucrurile astea se alege praful, pentru ca oamenii nu se pot înțelege. Așa a fost și va fi mereu. Concluzionând Când gândurile te inundă iar mișcările îți devin încete ca și cum ai pătrunde într-un alt timp și altă dimensiune, doar ale tale, ce poți face pentru a reveni? Schimbi gîndurile? Schimbi locul? sau... aștepți pur și simplu să treacă?