afi altfel

Nu ştiu de ce îmi este greu să scriu Asta înseamnă că de fapt nu pot Iar neputinţa asta ... Nici ea nu ştiu de unde vine Nu, nu-mi găsesc o scuză E doar o stare de fapt. Încerc să găsesc căi sau măcar o cale să-mi transform greul în cunoaştere măcar cunoaştere, necunoaştere... a ce? a cui? pe cine? cum? E un algoritm al cărei cheie de descifrare nu am gasit-o Ce ar trebui să ştiu? cum ar trebui să văd? Ce ar trebui să fiu? cum ar trebui să fac? Iau o pauză. De multe ori pauzele şi liniştea ce le precede şterg îndoielile şi fac loc luminii. Pauză. Respir aer, aer de oraş, tot aer Caut iarba verde şi plină de rouă Găsesc ceea ce pot închipui Ce nu pot închipui? Ceea ce nu am văzut? Ceea ce nu am ştiut? Atunci îi dau eu forme, creez din mine Deci, găsesc tot. Atunci ce nu mă lasă să scriu? De unde greul? Necunoaştere? a mea despre mine? a ce? Pe mine nu mă pot crea pentru că sunt deja? Şi totuşi mă recreez cu fiecare literă scrisă Iar când nu o fac, e doa

Caut să mă întind să ajung la tine Nu sunt nici pasăre, nici fluture Să-mi întind aripile să te mângâi Să te prind în zbor, să fim plutire şi dans printre flori-nori Am doar o privire cu care să te chem şi două mâini cu care să te strâng în braţe să te lipesc de mine să ne simţim bătăile inimii şi aşa să plutim printre flori-nori dans-zbor. Tu trebuie doar să mă vezi .

Stau, trec pe lângă mine umbre, lumini, sunete, particule de necunoscut... Stau, un punct în mijlocul Universului. Oare cum mă văd toate ce trec pe lângă mine? o particulă de necunoscut, nicidecum statică?

Nu îmi amintesc când am ascultat ultima dată Albinoni, Adagio Știu că îmi este dor de starea ce mi-o crea Era tristețe, o tristețe plăcută Vedeam suferința, căutarea, rugăciunea, În mine erau lacrimi, pe obraz nu Vioara suna ca un urlet al unui om pierdut, fără speranță Un om îngenuncheat care căuta iertare Un om ce nu știa de ce trebuie să fie iertat, dar ştia că Iertarea îi era salvarea. Mă târam și eu în mine Țineam pasul și gândul cu acel om Eram murdară, noroi greu și negru pe noi și în noi ca după o furtună pierdută în vară Cu ochii ridicați către ceea ce ar fi trebuit să fie cer Dar era negru Noroiul ne acoperea cu totul Dar noi mergeam îngenuncheaţi, cu capul ridicat a rugă. Și am fost salvați, Deși, memoria mă trădează și nu-mi amintesc alte stări Ar fi trebuit să văd cum se deschide o fereastră și face loc soarelui, Ar fi trebuit sa simt bucurie, iubire, împăcare Dar nu, am rămas doar cu negrul noroi și tristețe. Esential este altceva Știu că am fo

Azi am deschis larg fereastra Și am tras în mine toată lumina dimineții M-a durut pentru o clipă furtuna ce am dat-o afară Dar apoi am reînvățat să respir luându-mi zborul. Am căutat nori albi, pufoși pe care să-mi odihnesc gândurile Am învățat să privesc înapoi acceptând-mi greșelile Apoi am cotrobăit prin memorie după sunete Viori, piane, concerte, cvarteturi, soliști. Ce zbor am avut... și cât aș vrea să zbor iar Mereu altfel, mereu altcumva Esența vieții e clipa Azi am avut o clipă în care am fost. ---------   Din categoria JOC - cuvinte primite: esential, memorie, fereastra, furtuna, vioara

Timpul macină carnea din noi Precum vântul piatra din munte Devenim schelete cu suflet Într-un final ce nu ne mai aparţine. Suflă aerul prin noi Şi nu mai ne recunoaştem Sufletul devine pribeag Fără un ciot de inimă sprijin. Inima e de carne sau... Se macină încet, sigur Până ce ultimul tic-tac Se stinge. Şi tăcem lăsând în urmă doar chipuri şi urme înrămate-n doruri, lacrimi şi sânge Până ce dispar toate Şi doruri, si lacrimi şi ultima picătură de sânge. Iar atunci devenim fărâmă de munte.

Cuvintele așteaptă cuminți, ca penița să le așeaze ușor pe hârtie Precum notele muzicale pe portativ, literele își cunosc locul, Știu crea ritmul, dansul, povestea. Doar un vânt primăvăratic, copil neastâmpărat, uneori le împrăștie Și atunci speriate, schimbă ritmul, valsul se transformă în salsa Povestea curge mai departe, în alte culori, lăsând în urma ei Un susur de apă curgătoare, un foșnet de gând nerostit, un boboc ce explodeaz ă în floare, o pasăre rătăcită-n frunziș... Până ce totul devine liniște, calm, împăcare. Și atunci penița pune punct.