29 iulie 2014

Pauză

Nu ştiu de ce îmi este greu să scriu
Asta înseamnă că de fapt nu pot
Iar neputinţa asta ...
Nici ea nu ştiu de unde vine
Nu, nu-mi găsesc o scuză
E doar o stare de fapt.
Încerc să găsesc căi sau măcar o cale
să-mi transform greul în cunoaştere măcar
cunoaştere, necunoaştere...
a ce? a cui? pe cine? cum?
E un algoritm al cărei cheie de descifrare nu am gasit-o
Ce ar trebui să ştiu?
cum ar trebui să văd?
Ce ar trebui să fiu?
cum ar trebui să fac?
Iau o pauză.
De multe ori pauzele şi liniştea ce le precede
şterg îndoielile şi fac loc luminii.

Pauză.

Respir aer, aer de oraş, tot aer
Caut iarba verde şi plină de rouă
Găsesc ceea ce pot închipui
Ce nu pot închipui?
Ceea ce nu am văzut? Ceea ce nu am ştiut?
Atunci îi dau eu forme, creez din mine
Deci, găsesc tot.
Atunci ce nu mă lasă să scriu?
De unde greul?
Necunoaştere?
a mea despre mine? a ce?
Pe mine nu mă pot crea pentru că sunt deja?
Şi totuşi mă recreez cu fiecare literă scrisă
Iar când nu o fac, e doar stagnare de sine?
Şi am scris, şi scriu.
Am găsit luminişul cu iarbă verde şi soare.
Nu trebuie decăt să mă întind şi să privesc cerul.

Pauză.

25 iulie 2014

Trebuie doar să mă vezi

Caut să mă întind să ajung la tine
Nu sunt nici pasăre, nici fluture
Să-mi întind aripile să te mângâi
Să te prind în zbor,
să fim plutire şi dans printre flori-nori
Am doar o privire cu care să te chem
şi două mâini cu care să te strâng în braţe
să te lipesc de mine
să ne simţim bătăile inimii
şi aşa să plutim printre flori-nori
dans-zbor.

Tu trebuie doar să mă vezi.

15 iulie 2014

Intrebare?

Stau,
trec pe lângă mine umbre, lumini, sunete,
particule de necunoscut...
Stau,
un punct în mijlocul Universului.
Oare cum mă văd toate ce trec pe lângă mine?
o particulă de necunoscut,
nicidecum statică?

11 iulie 2014

Omul din muzică

Nu îmi amintesc când am ascultat ultima dată Albinoni, Adagio
Știu că îmi este dor de starea ce mi-o crea
Era tristețe, o tristețe plăcută
Vedeam suferința, căutarea, rugăciunea,
În mine erau lacrimi, pe obraz nu
Vioara suna ca un urlet al unui om pierdut, fără speranță
Un om îngenuncheat care căuta iertare
Un om ce nu știa de ce trebuie să fie iertat, dar ştia că
Iertarea îi era salvarea.

Mă târam și eu în mine
Țineam pasul și gândul cu acel om
Eram murdară,
noroi greu și negru pe noi și în noi
ca după o furtună pierdută în vară
Cu ochii ridicați către ceea ce ar fi trebuit să fie cer
Dar era negru
Noroiul ne acoperea cu totul
Dar noi mergeam îngenuncheaţi, cu capul ridicat a rugă.

Și am fost salvați,
Deși, memoria mă trădează și nu-mi amintesc alte stări
Ar fi trebuit să văd cum se deschide o fereastră și face loc soarelui,
Ar fi trebuit sa simt bucurie, iubire, împăcare
Dar nu, am rămas doar cu negrul noroi și tristețe.
Esential este altceva
Știu că am fost salvați, și eu și el.
Omul din muzică este iertat.

---------------------------

Ce poate face o melodie și cum anumite stări rămân în memorie...
Sau, de fapt, nu e decât o fereastră pe care am deschis-o către trecut?
De ce să-mi fie dor de astfel de stări?
De ce mi-au plăcut? Azi îmi mai plac?



---------

Din categoria JOC - cuvinte primite: esential, memorie, fereastra, furtuna, vioara

O clipă în care am fost

Azi am deschis larg fereastra
Și am tras în mine toată lumina dimineții
M-a durut pentru o clipă furtuna ce am dat-o afară
Dar apoi am reînvățat să respir luându-mi zborul.

Am căutat nori albi, pufoși pe care să-mi odihnesc gândurile
Am învățat să privesc înapoi acceptând-mi greșelile
Apoi am cotrobăit prin memorie după sunete
Viori, piane, concerte, cvarteturi, soliști.

Ce zbor am avut... și cât aș vrea să zbor iar
Mereu altfel, mereu altcumva
Esența vieții e clipa
Azi am avut o clipă în care am fost.


---------
 
Din categoria JOC - cuvinte primite: esential, memorie, fereastra, furtuna, vioara

03 iulie 2014

Fărâmă de munte

Timpul macină carnea din noi
Precum vântul piatra din munte
Devenim schelete cu suflet
Într-un final ce nu ne mai aparţine.

Suflă aerul prin noi
Şi nu mai ne recunoaştem
Sufletul devine pribeag
Fără un ciot de inimă sprijin.

Inima e de carne sau...
Se macină încet, sigur
Până ce ultimul tic-tac
Se stinge.

Şi tăcem
lăsând în urmă
doar chipuri şi urme
înrămate-n doruri, lacrimi şi sânge
Până ce dispar toate
Şi doruri,
si lacrimi
şi ultima picătură de sânge.
Iar atunci devenim fărâmă de munte.

02 iulie 2014

Poveste (altă poveste)

Cuvintele așteaptă cuminți, ca penița să le așeaze ușor pe hârtie
Precum notele muzicale pe portativ, literele își cunosc locul,
Știu crea ritmul, dansul, povestea.
Doar un vânt primăvăratic, copil neastâmpărat, uneori le împrăștie
Și atunci speriate, schimbă ritmul, valsul se transformă în salsa
Povestea curge mai departe, în alte culori, lăsând în urma ei
Un susur de apă curgătoare, un foșnet de gând nerostit, un boboc ce explodeaz
ă în floare, o pasăre rătăcită-n frunziș...
Până ce totul devine liniște, calm, împăcare.
Și atunci penița pune punct.