Omul din muzică

Nu îmi amintesc când am ascultat ultima dată Albinoni, Adagio
Știu că îmi este dor de starea ce mi-o crea
Era tristețe, o tristețe plăcută
Vedeam suferința, căutarea, rugăciunea,
În mine erau lacrimi, pe obraz nu
Vioara suna ca un urlet al unui om pierdut, fără speranță
Un om îngenuncheat care căuta iertare
Un om ce nu știa de ce trebuie să fie iertat, dar ştia că
Iertarea îi era salvarea.

Mă târam și eu în mine
Țineam pasul și gândul cu acel om
Eram murdară,
noroi greu și negru pe noi și în noi
ca după o furtună pierdută în vară
Cu ochii ridicați către ceea ce ar fi trebuit să fie cer
Dar era negru
Noroiul ne acoperea cu totul
Dar noi mergeam îngenuncheaţi, cu capul ridicat a rugă.

Și am fost salvați,
Deși, memoria mă trădează și nu-mi amintesc alte stări
Ar fi trebuit să văd cum se deschide o fereastră și face loc soarelui,
Ar fi trebuit sa simt bucurie, iubire, împăcare
Dar nu, am rămas doar cu negrul noroi și tristețe.
Esential este altceva
Știu că am fost salvați, și eu și el.
Omul din muzică este iertat.

---------------------------

Ce poate face o melodie și cum anumite stări rămân în memorie...
Sau, de fapt, nu e decât o fereastră pe care am deschis-o către trecut?
De ce să-mi fie dor de astfel de stări?
De ce mi-au plăcut? Azi îmi mai plac?



---------

Din categoria JOC - cuvinte primite: esential, memorie, fereastra, furtuna, vioara

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Copacul

Visul nebunului neîntregit

Da, ştiu