afi altfel

Îmi țin în frâu nebunia De teamă să nu-ți strivesc iubirea. Mint nearătându-mă pe de-a-ntregul? Sau aşa sunt eu, vindecat de iubire? Mă vezi nebun? Sau doar om bun? Mă vezi întreg sau reîntregit d e-a ta iubire? Chiar mă iubeşti? sau e doar vis? Visul nebunului neîntregit.

A fost o dată un Eu. Viaţa sa trecea fără sens, într-o rutină stropită uneori cu nou. Zi de zi aceleaşi căi de urmat, aceleaşi lamentări şi întrebări despre rostul "a fi-ului" şi "de ce Eu?". Erau şi zile în care Eu-ul se trezea înconjurat de cuvinte. Atunci le lua la întâmplare, cum îi erau la îndemână şi le crea forme. Îi plăcea. Simţea. Trăia. Aşa s-au strâns multe forme, alb-negre sau multicolore, cu parfum de primăvară sau toamnă, cu aripi de fluturi şi ploi, poate prea multe ploi. Într-o zi s-a gândit să le strângă pe toate, să le pună într-o cutie şi să le trimită la Roş Împărat. Aflase că acesta va alege dintre toate darurile primite pe cele care-i vor renaşte simţurile. Roş Împărat nu mai avea nici văz, nici auz, nici miros, nici gust. Şi le pierduse la un meci de poker cu Vrăjitoarea X. A preferat să-şi păstreze visele şi să piardă cele patru simţuri, spunând că-i sunt suficiente mâinile pentru a simţi ce trebuie simţit, pentru a citi şi pentru a-...

Sufletul nu cere de mancare, vrea doar sa-l asculti A te ruga si a astepta raspuns e o forma de a-ti asculta sufletul A-ti asculta sufletul e un fel de a pune stop gandurilor, E greu sa pui stop, ...gandurile sunt un perpetum mobile. Dar nu e imposibil.  Prin ruga sau meditatie. Cand iti asculti sufletul nu pierzi timp, iti dai timp. Recastigi parti din tine de care nu stiai. Cureti graul de neghina.

suntem siamezi legaţi prin organ invizibil despărţire? doar prin moarte! a muri a nu-ţi mai auzi gândurile a nu te mai simiţi a nu mă durea tu a nu-mi fie dor a... respira fără tine.

Am nevoie de o scară Să ajung la sufletul tău Să-mi pun capul pe inima ta și să rămân acolo Până când toate durerile tale se vor pierde Până când vei reînvăța să râzi Până când vei uita că sunt acolo. Am nevoie să-ti simt bătăile inimii în tâmpla mea Și de acolo mai departe, Până-i prind ritmul, până deslușesc durerea, Să o iau să o transform în dans african Lepădător de rele și neguri, Să bat cu tălpile mele pământul în ritmul dictat de inima ta Până când ne vom pierde în praf, tâmplă pe inima ta Până vei uita tot ce a fost și vei trăi doar în acum. Am nevoie de o scară... Să ajung la sufletul tău. Dar poate tu ai nevoie de altceva, Coboară și spune-mi. Pot doar s...

N-am mai scris din 29 ianuarie... Nu stiu de ce am lăsat gândurile să treacă, fără cuvinte, fără creion, hârtie, fără tastatură sau touch screen... Păstrez frânturi din ele... poate puse cap la cap vor crea un adevar. Așa cum dintr-un cufăr vechi scoți scrisori pe jumătate șterse și îngălbenite, și citindu-le incerci să refaci povestea, viața celui căruia i-au aparținut, tot așa, cuvintele născute de gânduri trecute, cuvinte rătăcite in mine pot reface trăiri... Dar unele noi, prezente. Clipa Acum. Mă uit pe ferestră, Copaci, străzi, oameni, ferestre Cer gri, pe alocuri cu tente roșiatice E prima zi de primăvară. Aștept soarele și mă întreb câte ferestre ascund în spatele lor, doi ochi ce așteaptă soarele... E primăvară! Așa imi url...

Se spune că oamenii ce-ți ies în cale îți ies cu un anumit scop. Sunt însă unii care rămân întâmplări, doar trecători fără a desluși prea bine scopul - și sunt alții care sădesc in tine dorința de a-i cunoaște, fără ca ei să facă ceva deosebit, ci pur și simplu. Empatie? Poate că scopul intâlnirii este tocmai drumul ce trebuie parcurs spre a-i cunoaște mai bine și tot ceea ce naște el ca trăiri, sentimente, cunoaștere de sine, așteptare, îngăduință, acceptare... E ca un dans cumva răsturnat, nu creezi pașii urmând ritmul muzicii, ci creezi ritmul urmând pașii ce vin de la sine, conduci pentru ca apoi să aștepți și să te lași condus până când simți că celălalt are nevoie de o pauză și i-o îngădui. Așteptarea are sens și nu mai e o pierdere de timp... Pentru că aștepți să ți se întindă o mână, fie că cere sau îți dă ajutor. Când mâna ți-e întinsă știi că ești și tu ceva.

Nu ninge, nu plouă, nu bate vântul E doar noapte și liniște Gândurile mele se ciocnesc de-a valma Precum stropii de ploaie Plouă cu gânduri, mi se va inunda cutia craniană Și nu se întrevede nici un îngheț Coboară doar ceața și nu mă mai văd Dar oare mai văd ceva? Știu doar că ți-am citit Ție prietene, cel de azi Și mai știu că asta mi-a amintit de prietenul de ieri Și lui îi citeam... Și mă întreb ce face? Cum mai e? Și asta mi-a adus aminte de un alt prieten De care râdeam în studenție când adormea pe scaun învățând El e bine, din când în când ne mai trimitem un mesaj... Cum trece timpul... iar ei au plecat și nu-i mai recunosc numai eu îmi pare că am rămas pe loc Și gândurile-mi călătoresc din ieri în azi, din azi în ieri sau în mâine Crâmpeie de viață, a fost? n-a fost? Și vreau să nu mai doară dorul. Câtă liniște în afară, cât tumult înăuntru Și asta pentru că ți-am citit dintr-o carte ... că încă mai port în mine îmbrățișarea ta strânsă Atunci am știut că...

Dacă viaţa nu s-ar măsura în ani ci în cată iubire dăm şi primim am rămane fără de varstă pe viaţă creatori de iubire pentru că iubirea nu e niciodată de ajuns.

Uneori mă intreb de unde imi vin cuvintele Și cum știu ele să se așeze Literă cu literă Și să spună ceva. Alteori le caut le așez eu Dar tac.

Cu cât trece timpul părinţii devin mai mici de statură, Sunt mai copii Şi îţi e teamă că nu le poţi oferi tot ceea ce merită Sau să le arăţi ceea ce poţi tu şi să vadă şi restul Vrei să-i vezi fericiţi Dar pentru ei fericirea are alte nuanţe fericirea lor deseori e legată de o neîmplinire a copilului, Sau de "să trăiesc pană mâine" sau de lucruri ce par mărunte, ca un stup salvat peste iarnă sau "să pot cosi fânul" şi tot așa. Cu cât trece timpul, pe unii, îi scoţi tot mai greu din cuibul lor Sunt atât de intraţi într-o rutină zilnică, care le place şi le asigură siguranţă, încât ideea unei schimbări de loc, de tradiţie, este rapid eliminată cu un dat negativ din cap sau un "nu are sens tată". Alţii îns...

Eu trăiesc in imaginaţia mea. Acolo e viaţă. Ceea ce imaginez e mai viu, e mai eu. Aici sunt un puzzle neterminat. In imaginaţie mă recreez mereu altfel, bucată cu bucată, gand cu gand. Acolo sunt tot ceea ce nu pot fi aici. Şi dacă m-aş sparge în mii de bucăţi, tot mi-aş crea aripi din lacrimile ce mă plang. Durerea e mai creatoare decat bucuria. Tristeti, isterie, pierzanie intre cuvinte, simţuri, trăiri....Trăire. Salt în neant. Eliberare. Fulg. Plutire. Asta e viaţa, o plutire de fulg.

cred in simplitate, în firesc cu cât mai simplu cu atât mai frumos cu cât mai firesc cu atât mai adevărat urâtul, minciuna nu s-au născut odată cu noi sunt creația neputinței noastre de a rămâne noi de a fi simpli și naturali ne-am văzut superiori și nu ne-a fost suficient a trebuit să și demonstrăm, să și arătăm, așa am strâmbat lumea. ne-am strâmbat pe noi. și nu, nu ne-am îndoit a rugă. acum începe să ne doară și cu cât ne doare mai tare cu atât vrem să ne îndreptăm dar suntem atât de strâmbi încât ne stâmbăm mai tare și ne vom rupe. poate că mlădiță nouă va renaște dar va purta cu sine pentru totdeauna rana neputinței de a ramâne simplu și firesc.

Dacă telefonul meu ar putea vorbi şi v-ar spune tot ceea ce notez poate l-aţi iubi, poate l-aţi urî sau aţi înţelege mai bine nevoia sa, nevoia mea de cuvinte.

Aş vrea să evadez din ceea ce sunt din felul în care mă manifest, din felul trist de a fi Aş vrea să ies dintre gratiile astea pe care eu mi le-am pus fără să stiu de ce şi cum să fiu eu aşa cum sunt, aşa cum mă bucur aşa cum visez şi rad aşa cum nu pot arăta că sunt. Am luat cuvintele pe care le ştiu le-am amestecat, iar şi iar şi am început să le scot la întamplare aşa cum au vrut ele în ritmul lor. Mă gandesc că aşa mă pot arăta mă gandesc că aşa mai scot un braţ, un zambet, o aripă, un gand, un picior, o răsuflare printrd gratiile astea şi le arunc către voi, în braţele voastre. Sper să nu vă lovească. Nu vreau să lovesc vreau doar să mangai. Mă creez din cuvinte mereu altfel şi totuşi eu. evadez, bucată cu bucată dar niciodată întreg.

E dimineață și miroase a tei într-o țară în care românescul este tăiat si plantat soarele rasare. Rădăcinile... răman asta nu știu cei ce taie. și încă miroase a tei și încă există poeții și cerul incă mai plânge vazând ignoranții.

Si am cazut.... nu stiu cum si de ce dar, am cazut. Calea mea a ramas sus cerul meu e mai sus. Vad doar o picatura de cer  taiata de o linie, o sarma suspendata de pe care am cazut... Nu stau bine cu echilibrul. Acum caut o trambulina sa ma propulseze iar, acolo, sus. De fapt acolo nu e sus, acolo e doar normal. Am picat din normal, undeva. Nu, nu e jos, e doar  anormal de firesc, de uman. A cadea inseamna a vedea si reversul, asa, normalul devine mai normal. Si... poate nu am cazut ci, doar... am inchis ochii o clipa si am vazut lumea altfel si pe mine altfel. Care e normalul si anormalul? doar un joc de cuvinte, pentru ca in noi sunt prea multi de eu prea multi de normal, de anormal, incat e greu sa faci delimitari clare. Sunt eu-ul firesc sau eu-ul anormal? Sunt eu. Un fir de lumina coboara si urc. Sarma mi-a devenit strada iar cerul e iar firesc de infinit. Sunt pe drum. Vad oricum. Sunt.

de ce ne e dor? dorul asta de orice, nu doar de fiinte... dor de cer albastru, dor de pragul casei, dor de scaunul din copilarie, dor de tine, dor de... ne e dor pentru ca avem inima, sau ne e dor pentru ca avem creier? sau sufletul e cel vinovat de dorul asta? ne e dor pentru ca nu vrem sa doara lipsa? inlocuim durerea cu nostalgia, cu dorul?? ne e dor pentru ca avem amintiri? ne e dor pentru ca asa e dat sa nu putem uita? ne e dor pentru ca toate sunt in noi si desi uneori uitam, dorul ne reaminteste ceea ce am fost si suntem de fapt? ne e dor. sa ne multumim doar cu faptul existentei sale. dor. nu, nu doare, nu trebuie sa doara. doar dor.

Seara pun capul pe perna si devin cocon Dimineata, ma trezesc si astept sa-mi creasca aripi. Nu stiu ce gresesc, dar inca sunt in asteptare. Zi de zi.

Gândurile astea toate mă inundă... imi pare că mă mișc cu încetinitorul. Sunt atât de multe gânduri încât imi încetinesc mișcarile? Să înțeleg că atunci când nu te poți mișca ești îngropat de gânduri? Respirația este singura care spune că trăiesc. Despre inimă nu știu ce să zic... Din moment ce respir înseamnă că bate, sau... și respirația e o părere? Această mișcare îngreunată de gânduri pare a fi și o desprindere din timpul ăsta, din dimensiunea asta, într-un timp și o dimensiune ce-mi aparțin doar mie. Mă gândesc la lucruri si oameni... cum de toate lucrurile astea se alege praful, pentru ca oamenii nu se pot înțelege. Așa a fost și va fi mereu. Concluzionând Când gândurile te inundă iar mișcările îți devin încete ca și cum ai pătrunde într-un alt timp și altă dimensiune, doar ale tale, ce poți face pentru a reveni? Schimbi gîndurile? Schimbi locul? sau... aștepți pur și simplu să treacă?