afi altfel

Cu cât trece timpul părinţii devin mai mici de statură, Sunt mai copii Şi îţi e teamă că nu le poţi oferi tot ceea ce merită Sau să le arăţi ceea ce poţi tu şi să vadă şi restul Vrei să-i vezi fericiţi Dar pentru ei fericirea are alte nuanţe fericirea lor deseori e legată de o neîmplinire a copilului, Sau de "să trăiesc pană mâine" sau de lucruri ce par mărunte, ca un stup salvat peste iarnă sau "să pot cosi fânul" şi tot așa. Cu cât trece timpul, pe unii, îi scoţi tot mai greu din cuibul lor Sunt atât de intraţi într-o rutină zilnică, care le place şi le asigură siguranţă, încât ideea unei schimbări de loc, de tradiţie, este rapid eliminată cu un dat negativ din cap sau un "nu are sens tată". Alţii însă vor să vadă cât mai multe din lumea asta, Călătoresc, se plimbă de mană, îşi beau zilnic cafeaua ca la prima întalnire... Aş vrea ca toţi bătranii, părinţi sau nu, să ştie ce îi face fericiţi să facă tot ce regretă că nu au făcut şi să a

Eu trăiesc in imaginaţia mea. Acolo e viaţă. Ceea ce imaginez e mai viu, e mai eu. Aici sunt un puzzle neterminat. In imaginaţie mă recreez mereu altfel, bucată cu bucată, gand cu gand. Acolo sunt tot ceea ce nu pot fi aici. Şi dacă m-aş sparge în mii de bucăţi, tot mi-aş crea aripi din lacrimile ce mă plang. Durerea e mai creatoare decat bucuria. Tristeti, isterie, pierzanie intre cuvinte, simţuri, trăiri....Trăire. Salt în neant. Eliberare. Fulg. Plutire. Asta e viaţa, o plutire de fulg.

cred in simplitate, în firesc cu cât mai simplu cu atât mai frumos cu cât mai firesc cu atât mai adevărat urâtul, minciuna nu s-au născut odată cu noi sunt creația neputinței noastre de a rămâne noi de a fi simpli și naturali ne-am văzut superiori și nu ne-a fost suficient a trebuit să și demonstrăm, să și arătăm, așa am strâmbat lumea. ne-am strâmbat pe noi. și nu, nu ne-am îndoit a rugă. acum începe să ne doară și cu cât ne doare mai tare cu atât vrem să ne îndreptăm dar suntem atât de strâmbi încât ne stâmbăm mai tare și ne vom rupe. poate că mlădiță nouă va renaște dar va purta cu sine pentru totdeauna rana neputinței de a ramâne simplu și firesc.

Azi - 30 de ani de când actorul Amza Pellea a murit (nu vreau să folosesc alte cuvinte, deși poate aș putea, las pe fiecare să interpreteze cuvântul acesta așa cum simte). Am văzut pe net poze, vorbe frumoase, amintiri puse de cei ce l-au cunoscut personal sau doar l-au iubit ca actor.  Eu tot încerc să-mi amintesc cum l-am perceput în copilărie și recunosc nu am o imagine foarte clară. Imi amintesc doar că Nea Mărin era cel așteptat în seara de revelion, an de an, și îmi mai amintesc că apariția lui avea loc mai mereu aproape de cuvântarea de la miezul nopții a lui Nicolae Ceaușescu. Și încep să cred cu tărie că se întâmpla după. Pentru că am amintirea unei nerăbdări, unei stări de hai o dată. Sper să nu mă înșele memoria... să nu încurc momentele și actorii. Pentru că revelioanele de atunci erau cu Nea Mărin, Toma Caragiu, Anda Călugăreanu... Încep din ce în ce mai tare să cred că nu am încurcat nimic. Iar acum pentru mine Amza Pellea este un mix de Nea Mărin și Ipu. Personaj

Intr-un fel toți semănăm Zilnic ne trezim și... ne spălăm, mâncăm, plecăm, lucrăm, revenim acasă, dormim. Uneori printre toate acestea ne dăm timp să ne jucăm, să iubim, să ne odihnim. Ceea ce face diferența între noi Este trezirea și plecarea Este drumul și felul în care pășim, Este felul în care iubim Este felul în care înțelegem să rămânem copii .

viața mea, vis zămislit din lut și apă din vieți trecute și prezente visat de eul meu albastru, dintr-un alt timp și altă sferă.

luminile s-au aprins, peste orașul obosit oamenii au zâmbit o clipă dar din drum nu s-au oprit au uitat de mult ce-nseamnă cerul nopții înstelat capul lor e doar plecat, zâmbetul, unul crispat, e o urmă rătăcită din copilul cel uitat într-un colț de suflet vesel pus cu grijă la păstrat. un bătrân la colț de stradă ne imbie cu-o visare cu miros de mere coapte zahăr ars și praf de stele. cine insă să-l audă? cine oare să îl vadă? o bătrână îi zâmbește și îl ia de mână. e minciună generală. și pereții vopsiți proaspăt ne ascund cu-a lor culoare triste case părăsite care stau să se prevale peste vesele terase cu meseni ce-și scot la aer brand-uri, gadget-uri, orgolii, cu o veselie falsă. e fațadă. luminile s-au aprins în oraș s-a vorbit despre asta chiar și la jurnal, peste ocean, mândrie mare, dar, rămâne o întrebare, cine vrea să ascundă astfel sub lumini multicolore praf, tristețe, neputință, să ne mintă cu lumină când de fapt e întuneric? un băt

copacii s-au aplecat a rugă cine să-i vadă? cine să-i audă? toporul taie plin de ură mânat de-o mână. o mână se-nchină în biserica sacră cerând sănătate, iubire și viață pentru copilul născut fără vină ea cere, iertarea divină. copilul se joacă în pădurea cea deasă își face arc și trage în muște se ascunde între frunze și se întreabă, dacă copacii coboară din cer să proptească pământul... sau cerul, nu cade de-acolo de sus pentru că-l țin copacii în brațe... mâna se-nchină copacul se-ndoaie toporul taie ramâne ciot. cine proptește pământul acum? și cine mai ține cerul in brațe? și cine își mai pune întrebări?

de ce se-ndoaie copacul de tânăr? îl doare cerul ce-i șade pe umăr.

nimeni și nimic nu mă poate opri să descopăr mai departe ce mi-e dat să descopăr deşi, mă intreb de ce atâta așteptare? de ce nu ieri? de ce mâine? atâta timp ... ce am să descopăr? atât de important încât timpul să nu pară pierdut? ce tu, cel dinainte, nu ai descoperit? ce nu poate fi spus? ce nu pot citi? ce? ce ne deosebește, deși, părem identici? timpul doar tu. tu ieri, eu azi, poate mâinele tău. tu azi, eu azi, despărțiți doar de clipe. tu mâine, eu mâine, alt mâine mereu. doar eu. timpul tău lasă urme în tine timpul meu lasă urme în mine urme ce nu se văd, nu se spun, urme ce nu pot fi puse în cuvinte urme cărora le tot căutăm pricini și înțelesuri și timpul trece, alte urme, alte pricini, alte înțelesuri. timpul trece și nimeni și nimic nu mă poate opri să descopăr mai departe ce mi-e dat să descopăr.

Am un gadget, nou Ar trebui sa ma folosesc de el Ha, nu am nici o inspiratie Nimeni nu-mi trimite nimic Nici un gand Nici un suspin E asa o liniste... intrerupta doar de tacanitul tastelor Pare ca scriu la o masina de scris Iluzie sonora Cu efect de intoarcere in timp si sentiment de a fi altceva, altcumva, altundeva. Semintuneric, ochelari rotunzi Jaluzea pe jumatate ridicata Afara ceata Ganduri pe o hartie groasa, galbena Uite, litera v este stearsa Incepe sa mi se stearga viata?! O sa ramana doar o dara pe o coala de hartie daca nu cumva hartia se va pierde sau va deveni cenusa... o sa fiu un fir de praf? Praf peste tot. E plin de mine desi incerc sa ma sterg periodic ma intorc la mine din ieri in azi din azi in ieri din ieri in maine si tot asa la infinit pana infinitul devine finit punand punct. . de pe un gadget.

Dacă telefonul meu ar putea vorbi şi v-ar spune tot ceea ce notez poate l-aţi iubi, poate l-aţi urî sau aţi înţelege mai bine nevoia sa, nevoia mea de cuvinte.

Aş vrea să evadez din ceea ce sunt din felul în care mă manifest, din felul trist de a fi Aş vrea să ies dintre gratiile astea pe care eu mi le-am pus fără să stiu de ce şi cum să fiu eu aşa cum sunt, aşa cum mă bucur aşa cum visez şi rad aşa cum nu pot arăta că sunt. Am luat cuvintele pe care le ştiu le-am amestecat, iar şi iar şi am început să le scot la întamplare aşa cum au vrut ele în ritmul lor. Mă gandesc că aşa mă pot arăta mă gandesc că aşa mai scot un braţ, un zambet, o aripă, un gand, un picior, o răsuflare printrd gratiile astea şi le arunc către voi, în braţele voastre. Sper să nu vă lovească. Nu vreau să lovesc vreau doar să mangai. Mă creez din cuvinte mereu altfel şi totuşi eu. evadez, bucată cu bucată dar niciodată întreg.

Te caut în urmele paşilor din praful aleii Îţi caut respiraţia în suflul vantului Tresar la fiecare strigăt de pasăre Îmbrătişez fiecare ciot de copac. O frunză rătăcită îmi mangaie obrazul Eşti tu, doar tu mă poţi atinge astfel. Eşti încă aici.

Gandul meu fuge de mană cu gandul tău  "Să evadăm, să evadăm!" Ne-am îmbrăţişat. Gandul a devnit un... Un fluture.

Îmi lipsesc cuvintele tale, Zâmbetul tău trist, așa cum îl percep eu. Vei spune că nu e așa, Că nu e tristețe. Voi spune că și asta imi lipsește. Lupta ta continuă cu tine, dorința ta permanentă de a vedea doar alb, de a pune în orice optimism, gândire pozitivă. Negarea, neacceptarea stării de a fi trist ursită la naștere. Te lupți cu tine, creezi noi credințe, incerci să le faci ale tale, și cu toate acestea tot trupul tău, chip, mers, rostire, privire, urlă în mine că ești altcumva. Și uneori ești ceea ce vrei sa fii. Uneori, respiri si expiri atâta bucurie încât aș vrea să opresc timpul să rămânem suspendați în clipa aceea, Dar cortina cade și stiu. A fost doar un rol.

A fost iubire o ştii, deşi, uneori, tinzi să crezi că doar tu ai iubit. A fost minunat, ştii şi asta, deşi încă te întrebi dacă nu ţi s-a părut. A fost. Iar eu simt că încă te-ntrebi de ce s-a sfarşit? Simt că nu ai acceptat finalul. S-a rupt ceva în tine şi încă doare, şi încă te sperie, deşi zambetul şi vocea ta se chinuiesc zi de zi să spună altceva. Iar eu nu pot crede altceva-ul, atata timp cat nici chiar tu nu crezi. Şi faptul că eu nu cred, te sperie, Pentru că nu vrei să se vadă, iar eu văd. Şi dacă totuşi nu văd şi e o iluzie?

Cand te ascult e-atata bucurie în vocea ta, pe chipul tău. Cand te citesc e, oboseală în tine şi pe chipul tău. E o nemulţumire poate, sau eşti doar tu, numai că eu, trecand prin mine cuvintele ce tu le-ai scris te născocesc cu altă voce şi-ţi văd alt chip cu mult mai trist. Şi stau acum şi mă întreb cand simt mai bine? cand te ascult ? cand te citesc? Sau doar mă-nşel iar tu eşti altfel, cum nici chiar tu nu ştii că eşti.

Florile din copaci au tăcut demult iar frunzele, or să tacă şi ele curând, prin foşnetul lor încă ne spun "laaaa revedeeeere, să nu ne uitaaaţi." Iar noi, nu facem altceva, decât să le călcăm în picioare, uitând cât ne minunau, culorile lor cât încă atârnau în copacii din zare. Aşa şi artistul cu părul cărunt Cu ziua ce trece ne spune mereu Că piesa ce-o joacă va sfârşi în curând, Să-l mai aplaudăm încă o dată. Primăvara vine mereu, şi frunzele vor renaşte însă artistul, acela, de ieri, va privi dintre astre. deci haideţi, cu toţii să aplaudăm încă o dată, şi frunzele, şi florile, şi artiştii, ce au fost odată.

Vocea din minte sau vocea din suflet? Care din ele mă defineşte? care din ele urlă mai tare dă din picioare şi deschide uşi? Care, le-nchide, aruncă cheia şi-mi dă tăceri? Care, cuvinte pune în mine şi le aşează într-un nou vers? Care, îmi spune că nu e bine, că ceea ce scriu nu e poem? Care, mă roagă să scriu mai departe şi starea de bine să o păstrez? Care, îmi spune că doar prin lacrimi în a mea viaţă pot să păşesc? Care, mă face să cant toată ziua, chiar de n-am voce şi nici instrument? Care, îmi spune ca sunt afonă şi-atunci să tac, si doar să-ascult? Care, îmi spune iubeşte în tăcere, aşteptă destinul să-ţi creeze poteci? Care, mă ştie mai bine ca mine şi mă iubeşte, dand la îveală ceea ce sunt? Care e vocea ce este şi-n minte, pe care şi-n suflet o port? ce nume poartă? cum să o strig să îmi răspundă? Voce umană? Voce umană tu imi dictezi?

Iţi scriu în miez de noapte pun pe hartie cuvinte deşi nu, nu e hartie, iluzie... tastez vorbe pentru că nu le pot rosti, pentru că nu eşti in faţa mea, aşa că scriu vorbe şi poate citindu-le le vei auzi şi poate aşa mă vei recunoaşte printre gandurile tale. Sunt acolo şi iţi scriu ca să nu uiţi să mă cauţi ca să nu uiţi să mă creezi. eu, vocea ta fară sunet eu, cuvinte scrise fără de hartie eu, un gand răsărit în noapte spre aţi uşura singurătatea. Eu îţi scriu ţie eu-le cu altă faţă, ţie eu-le văzut, ţie eu-le pentru că privesc în oglindă şi nu mă văd.

Există dragoste fară sex aşa cum există sex fără dragoste există copaci înfunziţi aşa cum există frunze fără de copaci există oameni cu suflet aşa cum există suflete fără de oameni Există dou ă degete, unul al meu, altul al tău, strans unite există verde, există maro există alb, există negru există cer şi p ă mant eu şi tu acum, aici. Prinşi între atatea existenţe, Ne este încă permis să fim.

Nu stiu unde vom ajunge... Urmaresc in ultimul timp postarile de pe fb - despre problema cainilor, despre Rosia Montana, despre A. Arsinel. Atata patima..., polemici, jigniri. Uneori si postarile fara injuraturi, ce se vor pozitive, imi par scrise de parca ar lovi cu toporul. Undeva, cineva spunea ca artistii ar trebui sa posteze pe pagina lor doar ce e legat de activitatea lor, nu parerile polit ice sau de ordin social. Nu stiu. Dar si artistii sunt oameni care traiesc ca si noi in tara asta, si ca si noi au dreptul de a spune ceea ce gandesc si faptul ca sunt afectati. De unde acest semn de egalitate intre ce face el ca artist si ce este el ca om? Sa fim seriosi, si noi astialalti delimitam ceea ce facem/ce suntem la locul de munca de restul lucrurilor. Si artistul are un loc de munca - o scena, o revista etc. Faptul ca prin meseria sa este mai vizibil si poate influenta masele e alta treaba. Pana la urma nimeni nu e obligat sa asculte pe nimeni. Toti avem un cap pe

Am plecat un pic pentru că am vrut am plecat un pic pentru că nu am mai știut ce să plâng, ce sa râd, ce să strâng în brațe cum să merg, cum să scriu, cum să ascult. Am plecat un pic pentru că... A trebuit. Acum am revenit deși tot nu știu câte frunze sunt în copacul acela câte suspine ai trăit până la mine dacă fluturele cade până iși învață zborul sau primul său pas e zborul în sine... de ce noi învățăm mai întâi să cădem și să ne ridicăm și abia apoi facem primul pas... de ce fulgerul ne sperie, el face doar lumină... Și pentru că încă nu știu atâtea mai sper ca într-o zi, cand voi pleca iar să fi învățat zborul fluturelui.

Sunt seri in care mintea mea dă spectacole O conectez la muzică, închid ochii şi... Incepe lin, fără gong, fără anunţ de închiderea telefoanelor, fără cortină ridicată doar mă aşez mai bine în mine şi privesc... Atat de liniştitor dansul acesta, ce plutire, ce culori neştiute... Nu ştiam că mă pot mişca atat de firesc, nu ştiam că pot vedea cu ochii închişi că pot dansa fără să mă mişc Viaţa asta trăită ăşa e atat de frumoasă. Spectacolul acesta e viaţa mea altfel? Sau e doar un alt eu, fară chip, mai liber şi necenzurat, ce se ascunde de afara realului în eul meu cu chip?

E dimineață și miroase a tei într-o țară în care românescul este tăiat si plantat soarele rasare. Rădăcinile... răman asta nu știu cei ce taie. și încă miroase a tei și încă există poeții și cerul incă mai plânge vazând ignoranții.

Si am cazut.... nu stiu cum si de ce dar, am cazut. Calea mea a ramas sus cerul meu e mai sus. Vad doar o picatura de cer  taiata de o linie, o sarma suspendata de pe care am cazut... Nu stau bine cu echilibrul. Acum caut o trambulina sa ma propulseze iar, acolo, sus. De fapt acolo nu e sus, acolo e doar normal. Am picat din normal, undeva. Nu, nu e jos, e doar  anormal de firesc, de uman. A cadea inseamna a vedea si reversul, asa, normalul devine mai normal. Si... poate nu am cazut ci, doar... am inchis ochii o clipa si am vazut lumea altfel si pe mine altfel. Care e normalul si anormalul? doar un joc de cuvinte, pentru ca in noi sunt prea multi de eu prea multi de normal, de anormal, incat e greu sa faci delimitari clare. Sunt eu-ul firesc sau eu-ul anormal? Sunt eu. Un fir de lumina coboara si urc. Sarma mi-a devenit strada iar cerul e iar firesc de infinit. Sunt pe drum. Vad oricum. Sunt.

N-am plans, n-am lăcrimat, de ce? nu ştiu. In dreapta ochi inlăcrimaţi, in faţă, ochi inlăcrimaţi, tăcere, aşteptare. Nici măcar nu am lăcrimat... atat de altfel? Eu? eu care lăcrimez cand văd bucuria invingătorului, eu, ce nu-i pot citi mamei, fără un nod in gat, o scrisoare ce anunţă schimbări majore in viaţa fratelui. Eu. Acum, acum insă... acum, am un nod in gat şi aş plange aş plange pentru tot. Pentru tot  ceea ce este, pentru tot ceea ce sunt, pentru tot ceea ce nu pot şi nu ştiu de ce nu pot, pentru tot ceea ce nu am avut şi nu ştiu de ce nu am avut, pentru tot ceea ce o să fie si nu ştiu că va fi pentru... Da, aş plange. Poate că plang dar, aşa, fără lacrimi, aşa, pur şi simplu.

de ce ne e dor? dorul asta de orice, nu doar de fiinte... dor de cer albastru, dor de pragul casei, dor de scaunul din copilarie, dor de tine, dor de... ne e dor pentru ca avem inima, sau ne e dor pentru ca avem creier? sau sufletul e cel vinovat de dorul asta? ne e dor pentru ca nu vrem sa doara lipsa? inlocuim durerea cu nostalgia, cu dorul?? ne e dor pentru ca avem amintiri? ne e dor pentru ca asa e dat sa nu putem uita? ne e dor pentru ca toate sunt in noi si desi uneori uitam, dorul ne reaminteste ceea ce am fost si suntem de fapt? ne e dor. sa ne multumim doar cu faptul existentei sale. dor. nu, nu doare, nu trebuie sa doara. doar dor.

Nu stiu cum, in ce fel am ajuns cocotata, intr-un turn de otel haine de soldat, altfel tricotat fara de cer, desi in el. Anii treceau, pasi faceam sa fiu vazuta si auzita. insa Altcineva a vrut altceva. Durere mare mi-a scos in cale. Ma simteam vinovata de acea durere toata nu intelegeam era vina mea ca nu puteam? era vina mea ca iubeam? e o vina? iubeam. e lumina? da. lumina a venit intr-o alta tara eram afara, afara din mine dar totusi cu mine. am trait altceva fara de turn, si-uniforma de fum, mi-am trait iubirea am aflat fericirea. zile au trecut m-am reintors in turn turnul de sticla cu iubiri interzise puse doar pe hartie in grafice frumos colorate pentru minciuni adevarate. Si am aflat. Cerul era, desi nu-l vedeam poate il simteam? cel de acolo sol mi-a trimis 2 ingeri copii. si-atunci dupa o noapte aproape de moarte am stiut. Am iesit din turn si am vrut culoare sa iau din orice floare sa mi-o pun in suflet pentru intrea

Uneori, e atat de simplu sa-ti lasi mintea sa zboare, oriunde, oricum fara aripi, fara vant plutire simpla, atat fara intrebari de ce si cum doar plutire si-atat culori noi, forme noi, oameni noi suflet nou stare E doar visare. Uneori ramanem, asa ... in cantec de pasare fara somn in vis fara zbor, doar stagnare de stare liniste fara incrancenare respirare, o alta stare. Alteori, deseori, uitam, ne ridicam stare pavloviana, teleghidare ratiune fara visare uitare de noi fara noi, mergem unde si de ce? e scris in noi de cine si de ce? fara de noi zi de zi suntem mai grei e mai greu roboti in viata fara de viata. Acum m-am ridicat Am lasat visarea sa-mi dicteze scrisoarea sa fiu o clipa in stare sa dezbrac robotul sa devin floare cu petale cuvinte radacini nestiute. nu vreau sa-ntreb cum, de unde, de ce? nu vreu decat sa fie eu un eu ce rar se-arata pe care nu vreau sa-l pierd niciodata.

Suflet al meu, suflet pribeag printre ganduri, neimpliniri, dorinţe teanc, calatoresc cu tine zi de zi ba deprimat, ba vesel, ba sunt copil, ba sunt batran... Mă intreb de ce eu, eu !? ţie ţi-am fost dat... de ce si pentru ce? ce scop ne-a adunat? har?  Har să te port, să-mi fi uşor har să-nţeleg ce scop... har, oare am eu? Eu ţi-am dat trup şi chip, dar tu, faţă de ele eşti atat de diferit... cum  pot să fac eu oare, să fii văzut si tu, cand ei se opresc la chipul meu si atat? zi-mi tu cum pot să fac şi ce, ca tu să fii vazut şi inţeles? cum pot si ce să fac să poţi vedea că lumea asta e chiar lumea ta? si... nu o lume-n care ai fost doar aruncat, fara de sens, fara un rost, fara... o lume-n care tu esti cel ce faci efort, sa o-ntelegi si s-o accepţi. De lumea asta e a ta, atunci, desigur, si ea ar putea sa te accepte aşa cum eşti... dar tu, tu esti doar... sufletul meu iar eu nu stiu cum sa li te arat sau ... ce nu stiu sa fac, ce nu-nteleg? nu vreu decat ca-n

Mana-n mana am stat ani daca punem cap la cap clipele, Ma-ntreb ce se va intampla cand una dintre mainile astea nu va mai fi... Mana-n mana, iubesc caldura asta mana-n mana devine inima. Mana-n mana, va exita atata timp cat cineva va simti mana-n mana.

Ratacim zilnic printre griji si ganduri Ratacim Am uitat ce inseamna sa spunem stop Stop. Am auzit ca tacerea si nemiscarea trebuiesc exersate Sa punem stop 2 minute pe zi, macar atat, sa ne golim de ganduri, de griji, de tot sa experimentam nimicul. Nimicul e frica noastra si tocmai pentru a ne trata de ea trebuie sa traim cu ea sa intram in nimicul ucigas al fricii. Tacere, nemiscare, nimic eu cu mine, pierduti unul in altul Vindecare.

ha ha ha ar trebui sa radem zi de zi nu? pare atat de simplu gandire pozitiva traim azi, acum ne bucuram ha ha ha. cum ne mai rade viata in nas asa cum noi o imbucatim zi de zi pierzand-o usor cu trecerea timpului bucata cu bucata rasuflare cu rasuflare ha ha ha sunteti niste fraieri rade ea ha ha ha suntem niste fraieri jelim noi si nu stim sa dam sensul bucuriei acestui ha ha ha jalnic.

Imi vine sa rad ... dar nu e un ras de bucurie, e rasul acela bolnav, rasul acela jeluit... HA, HA, HA. Dam like-uri la tot ce spune un NUME. Daca altcineva ar spune aceleasi lucruri nici nu s-ar baga de seama. Cand cineva care are "un nume" (facut cu munca sau cu scandal), spune ceva, atunci aud si vad multi. Lumea s-a obinuit doar sa vada si sa auda... Cu facutul e altceva... Cum ar fi daca si in viata de toate zilele, ar exista un buton like in loc de raspunsuri? Cand cineva cere ajutor dam like si am scapat... sau share. Si avem constiinta impacata. Am facut ceva!

Seara pun capul pe perna si devin cocon Dimineata, ma trezesc si astept sa-mi creasca aripi. Nu stiu ce gresesc, dar inca sunt in asteptare. Zi de zi.

de dor si jale unii plang de dor si jale unii tac de dor si jale unii vor sa devina dor de dor si jale insa... unii vad si accepta firea lucrurilor. nu putem schimba nimic. sau poate schimbandu-ne noi se vor schimba si ceilalti dar schimbarea trebuie facuta pentru noi nu pentru ei. si cu toata schibarea asta dorul va ramane pentru ca mereu unii dintre noi se duc. cu jalea, de fapt, trebuie sa facem ceva, jalea asta care doare jalea care macina jalea care te pierde. trebuie sa vedem dincolo de ea. dar ce e dincolo de jale? fireasca impacare? firescul atat de greu de acceptat uneori.

Nu vreau sa tac... pentru ca inca nu stiu de ce sunt si atunci nu tac. Netacerea asta a mea imi dovedeste ca sunt. Nu ma auzi? E problema ta, nu e a mea. Faptul ca esti nu-ti garanteaza faptul de a auzi orice si pe oricine. Ascultatul nu e dat oricui... probabil nici tacerile astea nu le poate avea oricine. Uite, vezi, si de asta ne deosebim. Entitati diferite si atat de asemanatoare in aspect. Pana si mangaierile ne dezvaluie altceva. Pentru ca poti mangaia in tacere, sau poti mangaia pur si simplu. Tacerea poate apropia sau departa indiferent de apropierea fizica fata de celalalt. Apropierea sau departarea prin tacere, depinde de cum stie celalat asculta sau tacea. Tacerea e pretutindeni si nicaieri. Depinde de cum si cu ce asculti. Tacerea...

Eu am tăcut, tu ai tăcut ne-am unit tăcerile într-un zambet şi ne-am luat zborul. Aşa, unul fiind, am văzut viaţa în aceeaşi culoare, a iubirii. Am continuat să zburăm, înţelegandu-ne (tăcerile), respectandu-ne (singurătăţile), oblojindu-ne (rănile), înlănţuindu-ne (în dans), pierzandu-ne (în bucurie), regasindu-ne (în joc), trăind. Tăcerea ta e tăcerea mea... atata timp cat înca zburăm.

Cântecul florilor e atît de simplu Trebuie doar să-l asculţi să-ţi dai timp să vezi culorile. De cele mai multe ori uităm simplitatea uităm să vedem, să auzim, să simţim... Ar fi atât de firesc să deschidem cu adevărat ochii, să ascultăm. Uneori şi tăcerile spun atâtea... cine-şi dă timp să le asculte? Cântecul florilor e atît de simplu Trebuie doar să ne luăm o mică pauză şi să ne lăsăm purtaţi de culori, prin tăceri. e un vals. PS: Mă gandesc cât de simplu e să găseşti cuvintele potrivite pentru orice trebuie doar să găseşti firescul si să fii firesc. A fi firesc e al naibii de greu, azi.

o sa ma intorc sau... chiar am facut-o. primavara m-a readus, desi... nu stiu daca ea chiar a venit sau, e doar o iluzie... insa eu, eu sunt.

sa mai scriu, sa nu mai scriu aici? ma tot gandesc, ma tot intreb de are sens... sa mai scriu? oricum? orice? sa scriu...

O să uităm vorbirea așa cum am uitat caligrafia. O să uităm să ne vorbim față în față așa cum am uitat să ne trimitem scrisori. O să ne pierdem vocile iar când vom îndrăzni să vorbim, din nou va suna ca un ecou în noi, departe și lung, dar neînțeles. Pentru că acum, este suficient să ne trimitem SMS, MMS, email sau să ne facem din gânduri, statusuri pe fb, g+ și altele...

alunecam usor prin viata, carand cu noi dorinta de acasa... suntem oameni dar asta nu inseamna ca... suntem mai presus decat melcii ei sunt mereu acasa :)

Sunt lucruri care vin, sunt lucruri care pleacă doar eu răman cu mine, pe viaţă. Mai trece cate-un om, mai lasă o mangaiere,  se duc incet în zbor, ca o părere. Şi eu răman aici, purtandu-mă pe mine,  mai grea sau mai uşoară, cu-o mangaiere.

aici sunt eu, acolo esti tu si nu, nu ne stim uneori tu citesti ce scriu eu... alteori eu citesc ce scrii tu... ar trebui sa ne stim, nu? dar nu, nu ne stim. acum eu citesc ce ai scris tu acum ma dor toate cuvintele tale, tiparite acolo de-ai fi aici, te-as imbratisa de-ai fi aici, poate am plange impreuna, dar... esti acolo, in locul tau si simplu fapt ca stiu ca esti si ca iti este bine, ca cele scrise au trecut desi sunt undeva in tine,  ma ajuta sa respir, ma ajuta sa visez, ma ajuta sa mai fac un pas... pentru ca tot raul si tristetile ne sunt date pentru a ne bucura mai mult in astfel de clipe clipe simple clipe normale cand eu citesc o carte iar tu, probabil te uiti pe fereastra cautandu-ti ingerii, in stele si dincolo de ele.

Miros de iarnă amestecat cu fum, o bucățică de trecut rătăcită în acum, Un soare încă adormit prins între nori și cer senin, E doar o nouă dimineață, o nouă zi ce prinde viață. De ai simțit și ai văzut Atunci ești un copil și tu ce încă se mai minunează la tot ce e și-nseamnă viață.

Altădată uneori înseamnă niciodată. E o formă de amăgire, amânare, eliberare. Altădată, altceva, altcum poate fi niciodată, nimic, nicicum. Și asta din neîncredere,necredință, lașitate.

Inima mea e grea precum o piatră De viața e o mare atunci, înseamnă că mă scufund, O să ating cu piciorul, fundul vieții. Și... nu, nu mă voi îneca. trebuie doar să trag aer în piept, să-mi transform trupul în balon și să mă las, un pic, dusă de ici-colo. voi găsi cumva, valul ce mă va arunca pe malul în care trupul meu se va înfige, adânc. malul în care voi prinde rădăcini și voi deveni copac. Acum sunt o piatră Viața nu e o mare, viața este și atât. Îmi port piatra asta, grea, fierbinte, vie. e singura piatră ce arde și vie pe care o știu și o pot căra. Fierbințeala ei,  e modul prin care știu că sunt, că pot îndura, că am putere, că... De ar fi doar o piatră rece, fară arderi, doar tăceri, atunci aș fi de neclintit, surdă și oarbă. Eu încă văd, aud și plâng.

Gândurile astea toate mă inundă... imi pare că mă mișc cu încetinitorul. Sunt atât de multe gânduri încât imi încetinesc mișcarile? Să înțeleg că atunci când nu te poți mișca ești îngropat de gânduri? Respirația este singura care spune că trăiesc. Despre inimă nu știu ce să zic... Din moment ce respir înseamnă că bate, sau... și respirația e o părere? Această mișcare îngreunată de gânduri pare a fi și o desprindere din timpul ăsta, din dimensiunea asta, într-un timp și o dimensiune ce-mi aparțin doar mie. Mă gândesc la lucruri si oameni... cum de toate lucrurile astea se alege praful, pentru ca oamenii nu se pot înțelege. Așa a fost și va fi mereu. Concluzionând Când gândurile te inundă iar mișcările îți devin încete ca și cum ai pătrunde într-un alt timp și altă dimensiune, doar ale tale, ce poți face pentru a reveni? Schimbi gîndurile? Schimbi locul? sau... aștepți pur și simplu să treacă?