Ganduri de azi 12.12.2013
Azi - 30 de ani de când actorul Amza Pellea a murit (nu vreau să folosesc alte cuvinte, deși poate aș putea, las pe fiecare să interpreteze cuvântul acesta așa cum simte). Am văzut pe net poze, vorbe frumoase, amintiri puse de cei ce l-au cunoscut personal sau doar l-au iubit ca actor. Eu tot încerc să-mi amintesc cum l-am perceput în copilărie și recunosc nu am o imagine foarte clară.
Imi amintesc doar că Nea Mărin era cel așteptat în seara de revelion, an de an, și îmi mai amintesc că apariția lui avea loc mai mereu aproape de cuvântarea de la miezul nopții a lui Nicolae Ceaușescu. Și încep să cred cu tărie că se întâmpla după. Pentru că am amintirea unei nerăbdări, unei stări de hai o dată.
Sper să nu mă înșele memoria... să nu încurc momentele și actorii. Pentru că revelioanele de atunci erau cu Nea Mărin, Toma Caragiu, Anda Călugăreanu... Încep din ce în ce mai tare să cred că nu am încurcat nimic.
Iar acum pentru mine Amza Pellea este un mix de Nea Mărin și Ipu. Personaje atât de diferite...Și nu știu, felul în care percep, simt, cele două personaje, mix-ul lor seamănă foarte mult cu ceea ce am simțit, simt și trăiesc când o citesc, ascult și văd pe Oana Pellea.
Atât și ce am mai scris azi gândindu-mă la toate acestea:
Azi e tăcere și atât. Se spun multe, eu vreau să spun tăceri. Cuvintele le îmbrac în gesturi. O privire, o strângere de mână, o îmbrățișare. De-mi vei auzi gândul vei știi că tăcerea mea e pentru tine. De ești acolo, de ești încă aici... Te-am aflat târziu și încă te mai aflu, tocmai pentru că alții vorbesc. Eu tac și-mi pun cuvintele nerostite într-o îmbrățișare, și o trimit în lumea largă. De-o vei afla, primește-o sau dă-o mai departe, cuiva, altcuiva, ce vorbește cu tine în tăceri.
------
Azi o zi în care am aflat că un om se chinuie să trăiască.
O cunosc pe această fată doar din fotografii, e un mix între arabi, sudamericani și filipinezi. Așa mi-a fost descrisă. Taifunul din Filipine i-a luat toată familia. Părinții nu au fost găsiți... Mai are doar o mătușă și niște verișoare. Nimic altceva, nici acte. Norocul ei a fost că era într-o altă localitate. A fost gasită de armată pe un acoperiș.
Când am privit pozele de acolo, și dinainte și de după dezastru, îmi păreau cadre dintr-un film. Nici acum când mi se vorbește despre ea nu pot să cred că e real. Nu știu de ce, dar se pare că e greu să percepi real o lume căreia nu-i aparții, o lume pe care ai vazut-o doar în filme, fotografii..., despre care doar ai mai citit câte ceva. Mie, îmi e greu. Dar, totodată, văd mai clar diferențele dintre rău și rău. Nouă aici ne e rău? Lor acolo le e rău? Care viață e mai rea? Când mă gândesc la ea, la lumea de acolo, acum, îmi dau seama ca răul de aici e bine. Zic acum pentru că înainte de dezastru, mă uitam la fotografiile cu plantațiile de acolo și mi se părea că e raiul. Și uite, peste câteva luni totul a devenit iad.
Acum are febră Dengue din cauza țânțarilor apăruți după taifun. Nu se știe dacă va supraviețui. Am o poză de-a ei, din spital. Și primul lucru pe care l-am remarcat a fost că spitalul arată mai bine ca la noi, că acea cameră pare una de spital particular de la noi...(Și mi s-a spus că e o țară săracă...Și stiu și eu, din moment ce multe filipineze vin la noi ca bone. Și ce să cred din asta? Că ei știu mai bine ce să facă cu banii?)
Vreau să cred că se va face bine. Pentru că acea cameră de spital arată mai bine ca la noi. Sper să se facă bine și să trăiască. Așa o să am șansa să o cunosc și să vorbesc cu ea. Față în față. Să nu mai fie doar un personaj de film, o poveste. Nu vreau să fie doar o poveste.
Imi amintesc doar că Nea Mărin era cel așteptat în seara de revelion, an de an, și îmi mai amintesc că apariția lui avea loc mai mereu aproape de cuvântarea de la miezul nopții a lui Nicolae Ceaușescu. Și încep să cred cu tărie că se întâmpla după. Pentru că am amintirea unei nerăbdări, unei stări de hai o dată.
Sper să nu mă înșele memoria... să nu încurc momentele și actorii. Pentru că revelioanele de atunci erau cu Nea Mărin, Toma Caragiu, Anda Călugăreanu... Încep din ce în ce mai tare să cred că nu am încurcat nimic.
Iar acum pentru mine Amza Pellea este un mix de Nea Mărin și Ipu. Personaje atât de diferite...Și nu știu, felul în care percep, simt, cele două personaje, mix-ul lor seamănă foarte mult cu ceea ce am simțit, simt și trăiesc când o citesc, ascult și văd pe Oana Pellea.
Atât și ce am mai scris azi gândindu-mă la toate acestea:
Azi e tăcere și atât. Se spun multe, eu vreau să spun tăceri. Cuvintele le îmbrac în gesturi. O privire, o strângere de mână, o îmbrățișare. De-mi vei auzi gândul vei știi că tăcerea mea e pentru tine. De ești acolo, de ești încă aici... Te-am aflat târziu și încă te mai aflu, tocmai pentru că alții vorbesc. Eu tac și-mi pun cuvintele nerostite într-o îmbrățișare, și o trimit în lumea largă. De-o vei afla, primește-o sau dă-o mai departe, cuiva, altcuiva, ce vorbește cu tine în tăceri.
------
Azi o zi în care am aflat că un om se chinuie să trăiască.
O cunosc pe această fată doar din fotografii, e un mix între arabi, sudamericani și filipinezi. Așa mi-a fost descrisă. Taifunul din Filipine i-a luat toată familia. Părinții nu au fost găsiți... Mai are doar o mătușă și niște verișoare. Nimic altceva, nici acte. Norocul ei a fost că era într-o altă localitate. A fost gasită de armată pe un acoperiș.
Când am privit pozele de acolo, și dinainte și de după dezastru, îmi păreau cadre dintr-un film. Nici acum când mi se vorbește despre ea nu pot să cred că e real. Nu știu de ce, dar se pare că e greu să percepi real o lume căreia nu-i aparții, o lume pe care ai vazut-o doar în filme, fotografii..., despre care doar ai mai citit câte ceva. Mie, îmi e greu. Dar, totodată, văd mai clar diferențele dintre rău și rău. Nouă aici ne e rău? Lor acolo le e rău? Care viață e mai rea? Când mă gândesc la ea, la lumea de acolo, acum, îmi dau seama ca răul de aici e bine. Zic acum pentru că înainte de dezastru, mă uitam la fotografiile cu plantațiile de acolo și mi se părea că e raiul. Și uite, peste câteva luni totul a devenit iad.
Acum are febră Dengue din cauza țânțarilor apăruți după taifun. Nu se știe dacă va supraviețui. Am o poză de-a ei, din spital. Și primul lucru pe care l-am remarcat a fost că spitalul arată mai bine ca la noi, că acea cameră pare una de spital particular de la noi...(Și mi s-a spus că e o țară săracă...Și stiu și eu, din moment ce multe filipineze vin la noi ca bone. Și ce să cred din asta? Că ei știu mai bine ce să facă cu banii?)
Vreau să cred că se va face bine. Pentru că acea cameră de spital arată mai bine ca la noi. Sper să se facă bine și să trăiască. Așa o să am șansa să o cunosc și să vorbesc cu ea. Față în față. Să nu mai fie doar un personaj de film, o poveste. Nu vreau să fie doar o poveste.
Comentarii
Trimiteți un comentariu