Fărâmă de munte

Timpul macină carnea din noi
Precum vântul piatra din munte
Devenim schelete cu suflet
Într-un final ce nu ne mai aparţine.

Suflă aerul prin noi
Şi nu mai ne recunoaştem
Sufletul devine pribeag
Fără un ciot de inimă sprijin.

Inima e de carne sau...
Se macină încet, sigur
Până ce ultimul tic-tac
Se stinge.

Şi tăcem
lăsând în urmă
doar chipuri şi urme
înrămate-n doruri, lacrimi şi sânge
Până ce dispar toate
Şi doruri,
si lacrimi
şi ultima picătură de sânge.
Iar atunci devenim fărâmă de munte.