Despre multe: minciuna, complicitate, acceptare
Ceea ce voi scrie mai jos o sa para putin deslanat - asa si va fi - gandurile inca nu s-au sedimentat coerent. De ce le scriu? Pentru ca nu vreau sa le pierd, sa le uit. Poate ma voi intoarce la ele, cu mintea mai limpede... Si poate cineva va accepta pur si simplu ceea ce scriu :)
..........................
M-am tot gandit la atelierul pe care l-am frecventat in ultima vreme... Ceea ce propunea el suna frumos - sa scrii despre tine. Recunosc, pentru mine atelierul asta a fost dureros, enervant, de neinteles. De ce? Nu stiu, sau poate stiu dar nu vreau sa stiu ca stiu :).
Mi-am dat seama cat de superficiali suntem, cum trecem pe langa oameni si cream povesti despre ei (asemeni lui Amon Oz?), povestile care ne plac noua, pe care vrem noi sa le auzim, sa le cunoastem. Sau... cum ne lasam pacaliti de povestile pe care ei vor sa le transmita despre ei.
E un joc, cei de langa noi ne spun ceea ce vor ei, iar noi acceptam. Ni se pare mai ok, mai usor asa. E minciuna, o minciuna creata in complicitate.
Da, poate e mai bine sa auzi, sa vezi doar povestile frumoase, dar viata nu e creata din povesti frumoase si poate tocmai de aceea devine mai dureroasa uneori, pentru ca invatam sa vedem doar ceea ce ni se arata si sa auzim doar ceea ce ni se spune.
Eu cred ca ne-ar face mai bine adevarul. Eu sa-l pot spune, tu sa-l poti auzi. Adevarul si acceptarea fara judecati, fara prejudecati. Cred ca asta e lucrul bun pe care il incearca acest atelier. Si, chiar daca e bun, cum am zis si mai sus, poate fi dureros.
Pentru ca ne temem. Ne temem de judecata celorlalti, si uneori de noi.
Dar cine sunt ceilalti? Cu ce sunt ei mai presus?
Au o cariera, au realizat ceva, se vede, se vad, sunt figuri publice, sunt superiori....
Dar ce au sacrificat pentru asta? Si cum i-a modificat? Sunt ei cu adevarat impliniti acolo sus? Si cine stabileste sus-ul si jos-ul?
De ce lui nu i-a placut ceea ce pentru tine e un vis neatins? A ajuns unde tu vroiai sa ajungi si... nu i-a fost bine. Il poti condamna pentru asta? Sau altceva e la mijloc?
Tu, de ce nu ti-ai atins visul? E vina ta? E vina altora ca te-au facut sa crezi ca nu poti, ca nu se merita, ca nu e important? E vina ta ca ai acceptat asta?
Asa a fost sa fie? Asa a fost sa fie.
Cine sau ce ne face pe unii judecatori si pe altii condamnati?
E o complicitate. Stiu, ma repet. Am acceptat fiecare dintre noi ceva ce ne-a schimbat. Ca am facut-o din iubire, teama, credinta, prostie, inocenta, orgoliu, neincredere - nu ne acuza dar nici nu ne scuza. Problema e ca asta e viata, o continua acceptare a ceva ce e sau nu e, ce va fi sa nu.
Acceptare. Acceptare e cuvantul.
Sa acceptam pur si simplu? Sau mai avem nevoie de urechi si ochi sa auzim si sa vedem mai mult. Dar avem si ochi si urechi... si? Ascultam? Privim? Mai mult?
Noi trebuie sa spunem mai mult, sa aratam mai mult. Si nu putem decat daca acceptam.
Cuvantul de baza e ACCEPTARE.
Sa acceptam ceea ce suntem, sa acceptam ceea ce puteam fi si am putea fi. Aceeptand asta ii facem si pe ceilalti sa creada, sa nu se teama si nu ne mai temem nici noi.
In paralel cu atelierul citeam Amon Oz - "Rime despre viata si moarte". El crea povestea personajelor privindu-le. Eu, la acel atelier, priveam omul, il ascultam, ii acceptam realitatea din spatele figurii. Si era total diferita de ceea ce as fi putut crea asemeni lui Oz. A nu se crede ca ma compar cu Oz.
Suntem diferiti de ceea ce parem a fi, si uneori nici noi nu stim. Adevarurile din spatele nostru sunt uneori de domeniul beletristicii, fantasticului. Eu nici acum nu pot crede povestea cuiva de acolo... si totusi incerc sa... Accept.
..........................
M-am tot gandit la atelierul pe care l-am frecventat in ultima vreme... Ceea ce propunea el suna frumos - sa scrii despre tine. Recunosc, pentru mine atelierul asta a fost dureros, enervant, de neinteles. De ce? Nu stiu, sau poate stiu dar nu vreau sa stiu ca stiu :).
Mi-am dat seama cat de superficiali suntem, cum trecem pe langa oameni si cream povesti despre ei (asemeni lui Amon Oz?), povestile care ne plac noua, pe care vrem noi sa le auzim, sa le cunoastem. Sau... cum ne lasam pacaliti de povestile pe care ei vor sa le transmita despre ei.
E un joc, cei de langa noi ne spun ceea ce vor ei, iar noi acceptam. Ni se pare mai ok, mai usor asa. E minciuna, o minciuna creata in complicitate.
Da, poate e mai bine sa auzi, sa vezi doar povestile frumoase, dar viata nu e creata din povesti frumoase si poate tocmai de aceea devine mai dureroasa uneori, pentru ca invatam sa vedem doar ceea ce ni se arata si sa auzim doar ceea ce ni se spune.
Eu cred ca ne-ar face mai bine adevarul. Eu sa-l pot spune, tu sa-l poti auzi. Adevarul si acceptarea fara judecati, fara prejudecati. Cred ca asta e lucrul bun pe care il incearca acest atelier. Si, chiar daca e bun, cum am zis si mai sus, poate fi dureros.
Pentru ca ne temem. Ne temem de judecata celorlalti, si uneori de noi.
Dar cine sunt ceilalti? Cu ce sunt ei mai presus?
Au o cariera, au realizat ceva, se vede, se vad, sunt figuri publice, sunt superiori....
Dar ce au sacrificat pentru asta? Si cum i-a modificat? Sunt ei cu adevarat impliniti acolo sus? Si cine stabileste sus-ul si jos-ul?
De ce lui nu i-a placut ceea ce pentru tine e un vis neatins? A ajuns unde tu vroiai sa ajungi si... nu i-a fost bine. Il poti condamna pentru asta? Sau altceva e la mijloc?
Tu, de ce nu ti-ai atins visul? E vina ta? E vina altora ca te-au facut sa crezi ca nu poti, ca nu se merita, ca nu e important? E vina ta ca ai acceptat asta?
Asa a fost sa fie? Asa a fost sa fie.
Cine sau ce ne face pe unii judecatori si pe altii condamnati?
E o complicitate. Stiu, ma repet. Am acceptat fiecare dintre noi ceva ce ne-a schimbat. Ca am facut-o din iubire, teama, credinta, prostie, inocenta, orgoliu, neincredere - nu ne acuza dar nici nu ne scuza. Problema e ca asta e viata, o continua acceptare a ceva ce e sau nu e, ce va fi sa nu.
Acceptare. Acceptare e cuvantul.
Sa acceptam pur si simplu? Sau mai avem nevoie de urechi si ochi sa auzim si sa vedem mai mult. Dar avem si ochi si urechi... si? Ascultam? Privim? Mai mult?
Noi trebuie sa spunem mai mult, sa aratam mai mult. Si nu putem decat daca acceptam.
Cuvantul de baza e ACCEPTARE.
Sa acceptam ceea ce suntem, sa acceptam ceea ce puteam fi si am putea fi. Aceeptand asta ii facem si pe ceilalti sa creada, sa nu se teama si nu ne mai temem nici noi.
In paralel cu atelierul citeam Amon Oz - "Rime despre viata si moarte". El crea povestea personajelor privindu-le. Eu, la acel atelier, priveam omul, il ascultam, ii acceptam realitatea din spatele figurii. Si era total diferita de ceea ce as fi putut crea asemeni lui Oz. A nu se crede ca ma compar cu Oz.
Suntem diferiti de ceea ce parem a fi, si uneori nici noi nu stim. Adevarurile din spatele nostru sunt uneori de domeniul beletristicii, fantasticului. Eu nici acum nu pot crede povestea cuiva de acolo... si totusi incerc sa... Accept.
Comentarii
Trimiteți un comentariu