Despre... nimicul unor zile
Mai devreme eram plina de entuziasm, abia asteptam sa ma asez si sa scriu toate cele ce-mi treceau prin cap. Acum, nu stiu ... parca nimic din ce gandeam atunci nu mai conteaza, e fara de sens...
Si ce e oarecum comic? Mai devreme tocam varza si m-am oprit pentru a-mi nota cate ceva din tot ce-mi vuia prin cap, in caietul creat special... Am notat... numai ca rareori rescriu aici exact ce am notat acolo. Aici totul ia o noua forma. In capul meu ideile prind alt fel de ritm, au o alta ordine decat cea avuta mai devreme. Asa ca incerc sa pun cap la cap idei vechi cu idei noi.
Citesc Cartarescu, jurnalul "Zen" - in incercarea mea de a-l cunoaste. Cititul pentru mine nu e o manifestare constanta, asa cum nici scrisul nu e. Recunosc. Poate ca as vrea sa pot citi mai mult, sa pot scrie mai mult... Dar stiu ca au fost ani buni cand citeam mai putin ca acum, si poate citeam mai mult carti tehnice. Forma asta de a lucra in regim "freelance" mi-a redat sansa de a avea timp pentru astfel de lucruri. Citesc mai mult si am reinceput sa scriu... Uneori simt ca au fost ani cand eram pierduta, nu aceea eram eu, alteori cred ca acum sunt pirduta intr-o lume ce putini o inteleg. Sunt zile in care doar citesc, scriu si eventual gatesc. O astfel de zi pare a fi cea de azi. Si in zile ca astea ma gandesc... Ce am facut eu azi? Daca ma intreaba cineva, ce spun? Am citit, am scris... Pentru multi inseamna nimic. Deci sunt zile in care nu fac nimic, in acceptiunea majoritatii, dar nimicul asta imi spune ca mai pot gandi. Gandesc.
Azi tocam varza si gandeam. Ma gandeam la Cartarescu si cuvintele folosite de el (unele necunoscute mie) pentru a reda stari pe care le traim toti dar le simtim/percepem diferit. Azi ma gandeam si la cartea lui Patapievici, cred ca prima carte aparuta la noi dupa '89, care a creat valva in jurul ei si pe care mi-am cumparat-o, "Zbor in bataia sagetii". Carte pe care nu am reusit sa o duc pana la capat pentru ca era plina de neologisme. Si atunci am simtit prima data cat de putine stiu si cat de mult mai e pana departe. Au trecut ani, zeci, si nu am incercat sa o recitesc. Ma uit la ea cu teama pentru ca stiu ca nu s-a schimbat nimic. Ea e aceeasi, eu poate alta, cu alte experiente, cu mai multi ani si totusi vocabularul meu tare imi e ca nu s-a imbogatit... asa ca nu vreau sa ma doara. Deci o las acolo, in raft si din cand in cand ii arunc o privire si ma intreb "ce-ar fi daca..." ce-ar fi fost daca as fi fost altfel, daca as fi urmat alte cai... Cartea asta mi-ar mai fi atat de indepartata si grea? Dar cum lucurile nu se pot schimba, decat poate in imaginatie, raman cu mine asa cum sunt, imi pastrez cuvintele asa putine cate sunt si incerc sa ma descurc cu ele. Poate ca in cercul in care ma invart cuvintele alea, "neologismele", daca ar fi sa stiu sa le folosesc, as fi privita precum un extraterestru.
Si uite asa mai gandesc ca oamenii se impart in oameni mari si oameni normali, atata doar ca oamenii normali nu pot intelege cartile pentru oameni mari, insa oamenii mari le pot intelege si pe cele normale. Precum copiii si adultii. Copiii mai au multe de acumulat pana a deveni adulti dar si atunci raman copii. Asa si oamenii astia mari raman mereu obisnuiti, normali desi faptele lor ii inalta mai sus. Poate e doar aparenta. O aparenta ce e spulberata de cartile astea tip "jurnal", unde se vede clar normalitatea. Unde eu vad clar omul parinte Gabriel Liiceanu, omul simplu Mircea Cartarescu, omul firesc Oana Pellea, omul cu frica de pustiu Octavian Paler, omul normal - eu.
Ce ne deosebeste pe noi, normalii de ei? Sunt cuvintele folosite in acele carti? Ele exprima stari prin care si noi trecem. Exprimarea lor altfel e cumva similara cu perceprea lor altfel. Ma poate durea mai tare ca pe el moartea unui parinte? Poate da... dar pot eu exprima durerea la fel ca el?? Poate ca traim la intensitati diferite... poate ca intensitatile astea sunt ceea ce ne diferentiaza cu adevarat, sau poate nu.
De fapt, imi place sinceritatea... imi place sa vad firescul... Suferintele, trairile, ingroparile noastre in noi, neincrederea de sine, sentimentul de pierzanie, temerile sunt similare... Pustiul asta, scufundarea in nimic e fireasca. O vad si la Cartarescu si recunosc, imi place ca nu mi se intampla numai mie ci si oamenilor mari. Cartea de tip "jurnal" ma face sa vad ca nu suntem chiar atat de diferiti, ca ne despart cateva cuvinte, putin har in plus, putin noroc. Ca desi traim in aceeasi tara suntem din lumi diferite. Ca asa cum spunea Liiceanu sunt limite pe care ni le impune altcineva nu noi. Pana la un punct viata mea asa a fost sa fie, apoi eu mi-am luat-o in brate si inca o car cu mine, nu stiu incotro. Dar e a mea... Grea, usoara - e a mea. Uneori ma las dusa de ea, e impunatoare prin masivitatea sa si ma doboara ... insa ma ridic... Ma ridic si eu cum se ridica si oamenii mari. Cand nu o mai putem face... de mine nu stie nimeni nimic - de ei aud si cei ce nu stiau... Iata si alta deosebire...
Dar nu disper... uneori e un avantaj sa fii om normal... te poti autodepasi sau poti ramane neschimbat. Nu trebuie sa demonstrezi nimanui nimic, poate doar tie. Ca om mare... trebuie sa te mentii, macar atat. Si asta nu e o cununa cu lauri ce o pui pe frunte si defilezi cu ea. E o povara. O povara care te poate dobora sau ridica. Si oamenii mari prin asta se deosebesc unii de altii. Prin felul in care isi poarta povara maririi. Unii o transforma in muza... altii doar o cara... iar greutatea pe care trebuie sa o duca e dubla. Pentru ca vietii i s-a alaturat povara de a ramane mare. A-si lepada povara... cred ca inseamna pustiu sau poate impacare...
Nu stiu, am sa-i citesc in continuare - poate aflu.
PS: Imi place firescul lui Cartarescu de a se privi pe sine "Cand o sa mai merg la libraria Carturesti, o sa ma asez pe scaunul lui Cartarescu ca sa ma simt, o clipa, Cartarescu." E cumva aici o mostra de normal vs marire, de desprindere si ramanere in normal... si ramanerea asta in normal e durere? dor? teama?
Si ce e oarecum comic? Mai devreme tocam varza si m-am oprit pentru a-mi nota cate ceva din tot ce-mi vuia prin cap, in caietul creat special... Am notat... numai ca rareori rescriu aici exact ce am notat acolo. Aici totul ia o noua forma. In capul meu ideile prind alt fel de ritm, au o alta ordine decat cea avuta mai devreme. Asa ca incerc sa pun cap la cap idei vechi cu idei noi.
Citesc Cartarescu, jurnalul "Zen" - in incercarea mea de a-l cunoaste. Cititul pentru mine nu e o manifestare constanta, asa cum nici scrisul nu e. Recunosc. Poate ca as vrea sa pot citi mai mult, sa pot scrie mai mult... Dar stiu ca au fost ani buni cand citeam mai putin ca acum, si poate citeam mai mult carti tehnice. Forma asta de a lucra in regim "freelance" mi-a redat sansa de a avea timp pentru astfel de lucruri. Citesc mai mult si am reinceput sa scriu... Uneori simt ca au fost ani cand eram pierduta, nu aceea eram eu, alteori cred ca acum sunt pirduta intr-o lume ce putini o inteleg. Sunt zile in care doar citesc, scriu si eventual gatesc. O astfel de zi pare a fi cea de azi. Si in zile ca astea ma gandesc... Ce am facut eu azi? Daca ma intreaba cineva, ce spun? Am citit, am scris... Pentru multi inseamna nimic. Deci sunt zile in care nu fac nimic, in acceptiunea majoritatii, dar nimicul asta imi spune ca mai pot gandi. Gandesc.
Azi tocam varza si gandeam. Ma gandeam la Cartarescu si cuvintele folosite de el (unele necunoscute mie) pentru a reda stari pe care le traim toti dar le simtim/percepem diferit. Azi ma gandeam si la cartea lui Patapievici, cred ca prima carte aparuta la noi dupa '89, care a creat valva in jurul ei si pe care mi-am cumparat-o, "Zbor in bataia sagetii". Carte pe care nu am reusit sa o duc pana la capat pentru ca era plina de neologisme. Si atunci am simtit prima data cat de putine stiu si cat de mult mai e pana departe. Au trecut ani, zeci, si nu am incercat sa o recitesc. Ma uit la ea cu teama pentru ca stiu ca nu s-a schimbat nimic. Ea e aceeasi, eu poate alta, cu alte experiente, cu mai multi ani si totusi vocabularul meu tare imi e ca nu s-a imbogatit... asa ca nu vreau sa ma doara. Deci o las acolo, in raft si din cand in cand ii arunc o privire si ma intreb "ce-ar fi daca..." ce-ar fi fost daca as fi fost altfel, daca as fi urmat alte cai... Cartea asta mi-ar mai fi atat de indepartata si grea? Dar cum lucurile nu se pot schimba, decat poate in imaginatie, raman cu mine asa cum sunt, imi pastrez cuvintele asa putine cate sunt si incerc sa ma descurc cu ele. Poate ca in cercul in care ma invart cuvintele alea, "neologismele", daca ar fi sa stiu sa le folosesc, as fi privita precum un extraterestru.
Si uite asa mai gandesc ca oamenii se impart in oameni mari si oameni normali, atata doar ca oamenii normali nu pot intelege cartile pentru oameni mari, insa oamenii mari le pot intelege si pe cele normale. Precum copiii si adultii. Copiii mai au multe de acumulat pana a deveni adulti dar si atunci raman copii. Asa si oamenii astia mari raman mereu obisnuiti, normali desi faptele lor ii inalta mai sus. Poate e doar aparenta. O aparenta ce e spulberata de cartile astea tip "jurnal", unde se vede clar normalitatea. Unde eu vad clar omul parinte Gabriel Liiceanu, omul simplu Mircea Cartarescu, omul firesc Oana Pellea, omul cu frica de pustiu Octavian Paler, omul normal - eu.
Ce ne deosebeste pe noi, normalii de ei? Sunt cuvintele folosite in acele carti? Ele exprima stari prin care si noi trecem. Exprimarea lor altfel e cumva similara cu perceprea lor altfel. Ma poate durea mai tare ca pe el moartea unui parinte? Poate da... dar pot eu exprima durerea la fel ca el?? Poate ca traim la intensitati diferite... poate ca intensitatile astea sunt ceea ce ne diferentiaza cu adevarat, sau poate nu.
De fapt, imi place sinceritatea... imi place sa vad firescul... Suferintele, trairile, ingroparile noastre in noi, neincrederea de sine, sentimentul de pierzanie, temerile sunt similare... Pustiul asta, scufundarea in nimic e fireasca. O vad si la Cartarescu si recunosc, imi place ca nu mi se intampla numai mie ci si oamenilor mari. Cartea de tip "jurnal" ma face sa vad ca nu suntem chiar atat de diferiti, ca ne despart cateva cuvinte, putin har in plus, putin noroc. Ca desi traim in aceeasi tara suntem din lumi diferite. Ca asa cum spunea Liiceanu sunt limite pe care ni le impune altcineva nu noi. Pana la un punct viata mea asa a fost sa fie, apoi eu mi-am luat-o in brate si inca o car cu mine, nu stiu incotro. Dar e a mea... Grea, usoara - e a mea. Uneori ma las dusa de ea, e impunatoare prin masivitatea sa si ma doboara ... insa ma ridic... Ma ridic si eu cum se ridica si oamenii mari. Cand nu o mai putem face... de mine nu stie nimeni nimic - de ei aud si cei ce nu stiau... Iata si alta deosebire...
Dar nu disper... uneori e un avantaj sa fii om normal... te poti autodepasi sau poti ramane neschimbat. Nu trebuie sa demonstrezi nimanui nimic, poate doar tie. Ca om mare... trebuie sa te mentii, macar atat. Si asta nu e o cununa cu lauri ce o pui pe frunte si defilezi cu ea. E o povara. O povara care te poate dobora sau ridica. Si oamenii mari prin asta se deosebesc unii de altii. Prin felul in care isi poarta povara maririi. Unii o transforma in muza... altii doar o cara... iar greutatea pe care trebuie sa o duca e dubla. Pentru ca vietii i s-a alaturat povara de a ramane mare. A-si lepada povara... cred ca inseamna pustiu sau poate impacare...
Nu stiu, am sa-i citesc in continuare - poate aflu.
PS: Imi place firescul lui Cartarescu de a se privi pe sine "Cand o sa mai merg la libraria Carturesti, o sa ma asez pe scaunul lui Cartarescu ca sa ma simt, o clipa, Cartarescu." E cumva aici o mostra de normal vs marire, de desprindere si ramanere in normal... si ramanerea asta in normal e durere? dor? teama?
Comentarii
Trimiteți un comentariu