Un teatru, of...
Asta seara am ramas cu un mare of... de fapt of-ul s-a marit... era mai vechi... Despre ce vorbesc aici, ce are a face un teatru din titlu cu marele meu of?
Ploua, dar asta nu m-a oprit si am plecat catre teatru... Aveam rezervare... M-as fi simtit ciudat sa aman sau sa nu ma duc pentru ca ploua... Mi-am spus ca ploua si pentru actori, ploua si pentru cei ce organizeaza spectacolul, ploua pentru toti... Iar ei stiam ca vor fi acolo... eu de ce sa nu merg... pentru ca ploua?
Am plecat, dupa cum am spus. Intre timp ploaia s-a oprit. Am ajuns pe o strada in spatele CEC-ului mare. Am intrebat "un teatru pe aici?" Mi-a fost indicata, o curte... Am intrat. In dreapta o casa veche, in fata alte cladiri (nu am reusit sa-mi dau seama sediul carei institutii era acolo sau ce era). Dar am vazut afisul piesei catre care ma indreptam pe zidul casei din dreapta, in dreapta usii. "Deci aici..." Am intrat, am urcat o scara si am ajuns in pragul altei usi ce dadea intr-o incapere intunecata... acolo trei oameni. Am intrebat "aici e un teatru?" "da".
Am luat bilete si am intrebat daca suntem doar noi, daca se mai tine pentru doua persoane... Mi s-a spus ca se va juca, ca mai vin oameni dar multi au anulat din cauza ploii si ca pot astepta in incaperea de alaturi unde este si o expozitie etc etc etc. Am vazut "sala de spectacol"si scaunele - o sala mica si cred vreo 30 de scaune...
Da Unteatru e un teatru si sediul sau (vreau sa cred ca este ceva provizoriu) este intr-o casa veche... Incaperile nu mai au tencuiala, se vad caramizile rosii, una peste alta, ici colo cate o gaura care in sine devine spatiu expozitional (am identificat un topor, o pianina de jucarie - cel putin asta cred ca era; mai erau dar am uitat). M-a intristat locul, nu stiu era apasator, cadea peste mine o tristete si era vina mea pentru ca ma tot gandeam unde a ajuns actorul... ce trebuie sa accepte ... si de ce? Ma blocasem in gandurile astea iar ceea ce era in jur, ceea ce vedeam nu imi mai crea idei scenaristice cum s-ar fi intamplat in anii studentiei.
Am iesit la aer... am privit in sus... geamul de la etaj lipsa, ici colo tencuiala cazuta. Pe usa de lemn, intrarea in teatru, era scrijelit "UN TEATRU". Parca un copil isi crease acolo spatiul lui, acolo avea sa dea viata personajelor lui imaginare, asa ca a scrijelit cu un briceag, mandru de posesia sa, "un teatru".
Apoi mi-am amintit de un alt spatiu, alta piesa de teatru care mi-a creat aceleasi tip de ganduri, despre conditia tanarului actor/regizor. In urma cu cateva saptamani am fost intr-un club (da am inceput sa experimentez, sa vad ce inseamna teatru independent, actori tineri, teatru tanar). Ideea de teatru si club nu prea se lega in capul meu dar... Club Control, am coborat niste scari, am dat de fum si intuneric, am intrebat la bar despre piesa, mi s-a indicat un spatiu mai in spate... Bezna, doar scena, mica, undeva in fata luminata... Am deslusit cateva mese si canapele... Mi-am gasit locul...
Pana aici singurul lucru comun, intre cele doua spatii e intunericul, scena mica ...
Revin la unTeatru... Am mai aparut cateva persoane...cred ca 10 in total, a inceput piesa. S-a ras, s-a plans, finalul a fost... nu a avut cine sa iasa la aplauze... se sfarsise... Nu vreau sa spun multe.... Am inteles de la inceput acel mixt de 3 in 1 si asta datorita Cristinei Casian... apoi m-am pierdut putin pentru a-mi reveni in partea a doua, a monologului... E o piesa despre batranete, maturitate, tinerete... o poveste prin care putem trece toti, daca nu o facem deja... o piesa ce zic ca merita, se cheama "Trei femei inalte"... dar ...
Am un dar, si ma doare ca nu e un dar provocat de piesa, de actori, de... E un Dar al spatiului... un dar al locului unde se poate face teatru... unde s-a facut teatru... Da, stiu, Lia Bugnar, spune "teatrul nu e o cladire" si este chiar o companie de teatru cu numle asta, dar vedeti probabil ca eu sunt de moda veche, imi e greu sa ma adaptez. Eu nu pot accepta ca actorii pot face orice pentru supravietuire... nu pot accepta ca se ajunge prin arta la o forma de "cersit". Nu, nu va oripilati... o sa va explic de ce spun asta...
Piesa de la Club Control are un final cu care nu m-am impacat... l-as fi vazut mai optimist...Adevarul e ca realitatea este cea aratata iar eu nu sunt pregatita sa accept sau nu vreau. Pana la urma omul de pe scena aceea s-a aratat pe sine asa cum e, s-a "dezbracat" de ganduri si trairi, ni s-a oferit. Piesa "Refuz sa cresc. Daca doriti sa faceti o mica donatie." este inspirata din viata reala, din viata autoarei - Vera Ion, care de altfel isi si joaca rolul. Se joaca si rejoaca pe sine, reia si reia acel moment al vietii ei si de fiecare data mai trebuie sa aiba puterea, in final, sa spuna, citez din memorie: "..nu cred ca banii pe care ii strang ma vor ajuta sa fac/sa cresc un copil dar imi vor fi de ajuns sa-mi platesc intretinerea/chiria... daca doriti sa faceti o mica donatie". Mi se pare crunt. Desi titlul piesei m-a anuntat ca asa se va sfarsi... m-a lovit tare... as fi vrut un final optimist (cum am spus). Dar in contextul piesei (povestii sale) se potriveste finalul, e de acolo. Dar nu-mi place. Recunosc.
Strig - Urlu - Nu vreau. Si ce pot face? Scriu pe blogul asta si ma intreb daca nu cumva fac rau. Le fac rau celor ce cred in teatrul lor. Pentru ei e important sa joace - nu conteaza, cum, unde... E o lupta de supravietuire? Asta e teatrul de maine?... Multi ii acuza pe actorii care spun in interviuri ca vor sa faca bani... dar pana la urma nu poti trai fara ei... si atunci accepti orice? Cred ca accepti orice cand faci cu placere... nu pot crede ca poti performa atunci cand nu faci cu placere, cu pasiune si cred cu incapatanare.
Nu stiu, acum nu mai pot spune prea multe - e tarziu... poate ca voi face adaugiri pe viitor... dar ... stiti ce-mi doresc? Un spatiu. Un spatiu in care toate teatrele astea independente, toti oamenii tineri cu idei si pasiune sa poate lucra.... asta - un spatiu, un teatru.... of.
Ploua, dar asta nu m-a oprit si am plecat catre teatru... Aveam rezervare... M-as fi simtit ciudat sa aman sau sa nu ma duc pentru ca ploua... Mi-am spus ca ploua si pentru actori, ploua si pentru cei ce organizeaza spectacolul, ploua pentru toti... Iar ei stiam ca vor fi acolo... eu de ce sa nu merg... pentru ca ploua?
Am plecat, dupa cum am spus. Intre timp ploaia s-a oprit. Am ajuns pe o strada in spatele CEC-ului mare. Am intrebat "un teatru pe aici?" Mi-a fost indicata, o curte... Am intrat. In dreapta o casa veche, in fata alte cladiri (nu am reusit sa-mi dau seama sediul carei institutii era acolo sau ce era). Dar am vazut afisul piesei catre care ma indreptam pe zidul casei din dreapta, in dreapta usii. "Deci aici..." Am intrat, am urcat o scara si am ajuns in pragul altei usi ce dadea intr-o incapere intunecata... acolo trei oameni. Am intrebat "aici e un teatru?" "da".
Am luat bilete si am intrebat daca suntem doar noi, daca se mai tine pentru doua persoane... Mi s-a spus ca se va juca, ca mai vin oameni dar multi au anulat din cauza ploii si ca pot astepta in incaperea de alaturi unde este si o expozitie etc etc etc. Am vazut "sala de spectacol"si scaunele - o sala mica si cred vreo 30 de scaune...
Da Unteatru e un teatru si sediul sau (vreau sa cred ca este ceva provizoriu) este intr-o casa veche... Incaperile nu mai au tencuiala, se vad caramizile rosii, una peste alta, ici colo cate o gaura care in sine devine spatiu expozitional (am identificat un topor, o pianina de jucarie - cel putin asta cred ca era; mai erau dar am uitat). M-a intristat locul, nu stiu era apasator, cadea peste mine o tristete si era vina mea pentru ca ma tot gandeam unde a ajuns actorul... ce trebuie sa accepte ... si de ce? Ma blocasem in gandurile astea iar ceea ce era in jur, ceea ce vedeam nu imi mai crea idei scenaristice cum s-ar fi intamplat in anii studentiei.
Am iesit la aer... am privit in sus... geamul de la etaj lipsa, ici colo tencuiala cazuta. Pe usa de lemn, intrarea in teatru, era scrijelit "UN TEATRU". Parca un copil isi crease acolo spatiul lui, acolo avea sa dea viata personajelor lui imaginare, asa ca a scrijelit cu un briceag, mandru de posesia sa, "un teatru".
Apoi mi-am amintit de un alt spatiu, alta piesa de teatru care mi-a creat aceleasi tip de ganduri, despre conditia tanarului actor/regizor. In urma cu cateva saptamani am fost intr-un club (da am inceput sa experimentez, sa vad ce inseamna teatru independent, actori tineri, teatru tanar). Ideea de teatru si club nu prea se lega in capul meu dar... Club Control, am coborat niste scari, am dat de fum si intuneric, am intrebat la bar despre piesa, mi s-a indicat un spatiu mai in spate... Bezna, doar scena, mica, undeva in fata luminata... Am deslusit cateva mese si canapele... Mi-am gasit locul...
Pana aici singurul lucru comun, intre cele doua spatii e intunericul, scena mica ...
Revin la unTeatru... Am mai aparut cateva persoane...cred ca 10 in total, a inceput piesa. S-a ras, s-a plans, finalul a fost... nu a avut cine sa iasa la aplauze... se sfarsise... Nu vreau sa spun multe.... Am inteles de la inceput acel mixt de 3 in 1 si asta datorita Cristinei Casian... apoi m-am pierdut putin pentru a-mi reveni in partea a doua, a monologului... E o piesa despre batranete, maturitate, tinerete... o poveste prin care putem trece toti, daca nu o facem deja... o piesa ce zic ca merita, se cheama "Trei femei inalte"... dar ...
Am un dar, si ma doare ca nu e un dar provocat de piesa, de actori, de... E un Dar al spatiului... un dar al locului unde se poate face teatru... unde s-a facut teatru... Da, stiu, Lia Bugnar, spune "teatrul nu e o cladire" si este chiar o companie de teatru cu numle asta, dar vedeti probabil ca eu sunt de moda veche, imi e greu sa ma adaptez. Eu nu pot accepta ca actorii pot face orice pentru supravietuire... nu pot accepta ca se ajunge prin arta la o forma de "cersit". Nu, nu va oripilati... o sa va explic de ce spun asta...
Piesa de la Club Control are un final cu care nu m-am impacat... l-as fi vazut mai optimist...Adevarul e ca realitatea este cea aratata iar eu nu sunt pregatita sa accept sau nu vreau. Pana la urma omul de pe scena aceea s-a aratat pe sine asa cum e, s-a "dezbracat" de ganduri si trairi, ni s-a oferit. Piesa "Refuz sa cresc. Daca doriti sa faceti o mica donatie." este inspirata din viata reala, din viata autoarei - Vera Ion, care de altfel isi si joaca rolul. Se joaca si rejoaca pe sine, reia si reia acel moment al vietii ei si de fiecare data mai trebuie sa aiba puterea, in final, sa spuna, citez din memorie: "..nu cred ca banii pe care ii strang ma vor ajuta sa fac/sa cresc un copil dar imi vor fi de ajuns sa-mi platesc intretinerea/chiria... daca doriti sa faceti o mica donatie". Mi se pare crunt. Desi titlul piesei m-a anuntat ca asa se va sfarsi... m-a lovit tare... as fi vrut un final optimist (cum am spus). Dar in contextul piesei (povestii sale) se potriveste finalul, e de acolo. Dar nu-mi place. Recunosc.
Strig - Urlu - Nu vreau. Si ce pot face? Scriu pe blogul asta si ma intreb daca nu cumva fac rau. Le fac rau celor ce cred in teatrul lor. Pentru ei e important sa joace - nu conteaza, cum, unde... E o lupta de supravietuire? Asta e teatrul de maine?... Multi ii acuza pe actorii care spun in interviuri ca vor sa faca bani... dar pana la urma nu poti trai fara ei... si atunci accepti orice? Cred ca accepti orice cand faci cu placere... nu pot crede ca poti performa atunci cand nu faci cu placere, cu pasiune si cred cu incapatanare.
Nu stiu, acum nu mai pot spune prea multe - e tarziu... poate ca voi face adaugiri pe viitor... dar ... stiti ce-mi doresc? Un spatiu. Un spatiu in care toate teatrele astea independente, toti oamenii tineri cu idei si pasiune sa poate lucra.... asta - un spatiu, un teatru.... of.
Comentarii
Trimiteți un comentariu