Hipnoza teatrala
"Nu mai gandi! detaseaza-te! blank! Te uiti doar in ochii ei. Lasi energia sa vina la tine. O preiei.. o simti... Apoi vorbesti! Intelegi? Dar sa nu pierzi contactul vizual. Ai inteles? Eye contact, eye contact! Hai, acum!"
La un semn trebuie sa uit de mine, sa privesc doi ochi, sa astept si apoi sa spun ceva despre cea din fata mea... Sa-i simt energia. Ce energie? Nu simt nimic! Stiu doar ca nu inteleg. Dar, privesc concentrata ochii din fata mea. E destul de neclar, la propriu, pentru ca a trebuit sa-mi las ochelarii. E bine. Privesc. Eye contact. Repet ce am spus "ai tricoul rosu". Mi se confirma si tot asa. "Ai tricoul rosu" "Da, am tricoul rosu. Si tu ai tricoul rosu" "da, si eu am tricoul rosu", "ai tricoul rosu", "da, am tricoul rosu" - tot asa, fara intonatii, plat, continuu.
Simt ca incep sa nu mai simt sensul cuvintelor. Sunt sunete fara rost, e ca si cum nu mai stapanesti nimic, nici pe tine. E enervant. Nu vrei sa te afunzi mai adanc in starea asta. E neplacut. E hipnotic. Asa ca rabufnesc.
"E ca o hipnoza! La naiba! Simt ca vorbele isi pierd sensul, nu le inteleg"
"Pai e bine, asa si trebuie!" "Asa si trebuie..!? Dar cum naiba? De ce asa trebuie?" Si continuam.
Privesc ochii din fata mea, ochii ma privesc pe mine. Acum ea trebuie sa spuna ceva despre mine.
"Ai ochii albastri" - tresar, in sfarsit a vazut cineva ca am ochii albastri. Ha! Ce inseamna sa lasi ochelarii, ochii mei se vad mai bine. Reactia mea starneste rasete. E bine? E de bine! E chiar foarte bine. Si continuam.
"Da, am ochii albastri". "Ai ochii albastri" mi se repeta iar. "Da, am ochii albastri" raspund si mai incantata, "Da, am ochii albastri si ai zambit", "Da, am zambit si tu ai marit ochii si ai ras", "Da, am marit ochii si am ras" Si tot asa, pana la STOP. Urmeaza parerile celor din jur, despre reactii, despre atitudine despre...
Apoi,ceea ce nu doreste nimeni sa faca, ceea ce toti comenteaza ca nu le place, ca nu pot, ca nu se poate asta, ca de ce, refuzam, putem?
Trebuie sa arunci nu noroi in cel din fata ta, gratuit, fara sa-l cunosti. Sa arunci cu vorbe, sa-l critici, sa-l jignesti... Si toate acestea pentru a-i activa instinctele de autoaparare, pentru a-i vedea reactiile, la rece. Pentru a-l diseca.
Initial, mintea iti este goala. Da, mintea mea era goala. Probabil e un sistem dobandit de-a lungul timpului, de-a nu putea ataca fara motiv, de-a te feri de ce e rau, de ce provoaca rau. E si aici un instinct de autoaparare, autoizolare de lucruri si forme ce nu-ti plac, pe care nu le aprobi.
In cele din urma ce e domne asa greu? Iti inchipui ca nu esti tu, ca cel ce arunca cu vorbe e altcineva, un om rau. Intotdeauna am zis ca in fiecare din noi exista si un om rau, de care ne temem, pe care vrem sa-l tinem in frau. Ei bine, ce e mai frumos decat sa poti, din cand in cand, sa te confrunti cu raul din tine? Sa-l scoti afara, sa-l lasi sa te domine... Ce nu e in regula aici, e legat de cel care primeste. Cel asezat in scaunul din fata ta, care asteapta, care nu e capabil sa atace, nedumerit, dar impacat cu situatia. Ce vina are el? De ce pedeapsa asta? Asta e greu...
Mai bine, ar fi o oglinda si te-ai lupta cu imaginea ta din oglinda. Binele si raul, de o parte si de alta. La vedere. Va vedeti reciproc reactii, aparare, atac, lasitati.
Sa-mi inchipui ca omul din fata mea sunt eu in oglinda? Sa-l atac ca pe raul din mine? Sau sa gasesc sa spun lucruri general valabile?
Jocul asta despre ce este, ca nu inteleg? Sa atac, sa atac, sa fiu cruda... sa scot rautateaaaa, sa...
Despre ce e? despre elibererea mea dispretuind ce e in jur? Despre nedreptatile vietii si cum le incasam fara vina? Despre inocenta si acceptare? Ne atrenam? Devenim mai puternici? Clacam? Renuntam? Atacul asta pentru ce?
Si totusi intru in joc, si totusi atac... si ciudat, ma simt bine. Rusinos de bine. Asta pentru ca pot, pot sa atac...Mai conteaza ca sunt generalitati? Am atacat. A reactionat, s-a vazut, putin, dar s-a vazut. Apoi m-am imprastiat, nu am punctat in aceeasi directie. Nu am tinut calea. Se pare ca si atacul are tehnicile lui. Iar eu am reusit pe jumatate... Am atacat... Dar inca ma gandesc pentru ce?
Pentru ce? Jocul cunoasterii? Eu pe mine? Eu pe ei? Cunosc.... Amagire.
E un joc al amagirilor, acceptam crezand ca da aflam... dar nu suntem pregatiti pentru asta, param cu toate fortele... prin simpla nedorinta de participare ceva din noi minte jocul. Atata timp cat nu te poti detasa de tine si restul, e greu. Atacul e greu. Chiar si impotriva ta... desi ne atacam zilnic, ne punem piedici... dar cand trebuie sa ataci in fata altora, cu public.... sa nu fi tu... sau sa accepti raul ce poti fi....
E greu. Daca asta e actoria atunci ... greu, greu, greu... sa te rupi, sa-ti creezi alt eu... sa accepti ca poti, ca tu esti ala rau.... sau sa te chinui sa fii ala bun... E mai greu sa fii rau sau sa fii bun?
Cred ca e o permanenta ruga... "spune-mi Doamne ca pot", "ajuta-ma sa pot", "ajuta-ma sa inteleg, sa ma identific, sa ma detasez"...
Ce usor putem critica... spun unii, dam cu pitra prea usor... Da, uneori asa e... dam cu piatra fara sa ne-o ceara nimeni, fara sa constientizam macar. Cand insa suntem pusi sa dam, cand constiinta e cu noi... nu putem. Chiar si cand e joc. Jocul ala e dureros... Dar uitam cat de usor ne e sa aruncam cu vorbe si sa lovim. Uneori si tacerea raneste. Lipsa raspunsului....
Ma opresc. Simt ca as putea scrie mult, mult, mult. Dar cred ca degeaba. Nu voi fi capabila sa inteleg... am sa dau dintr-un raspuns in altul, dintr-o neclaritate in alta... Si totul de la un joc. Ar trebui sa-l iau ca atare? Fara intrebari... Uneori ma complic prea mult, nu-i asa?
La un semn trebuie sa uit de mine, sa privesc doi ochi, sa astept si apoi sa spun ceva despre cea din fata mea... Sa-i simt energia. Ce energie? Nu simt nimic! Stiu doar ca nu inteleg. Dar, privesc concentrata ochii din fata mea. E destul de neclar, la propriu, pentru ca a trebuit sa-mi las ochelarii. E bine. Privesc. Eye contact. Repet ce am spus "ai tricoul rosu". Mi se confirma si tot asa. "Ai tricoul rosu" "Da, am tricoul rosu. Si tu ai tricoul rosu" "da, si eu am tricoul rosu", "ai tricoul rosu", "da, am tricoul rosu" - tot asa, fara intonatii, plat, continuu.
Simt ca incep sa nu mai simt sensul cuvintelor. Sunt sunete fara rost, e ca si cum nu mai stapanesti nimic, nici pe tine. E enervant. Nu vrei sa te afunzi mai adanc in starea asta. E neplacut. E hipnotic. Asa ca rabufnesc.
"E ca o hipnoza! La naiba! Simt ca vorbele isi pierd sensul, nu le inteleg"
"Pai e bine, asa si trebuie!" "Asa si trebuie..!? Dar cum naiba? De ce asa trebuie?" Si continuam.
Privesc ochii din fata mea, ochii ma privesc pe mine. Acum ea trebuie sa spuna ceva despre mine.
"Ai ochii albastri" - tresar, in sfarsit a vazut cineva ca am ochii albastri. Ha! Ce inseamna sa lasi ochelarii, ochii mei se vad mai bine. Reactia mea starneste rasete. E bine? E de bine! E chiar foarte bine. Si continuam.
"Da, am ochii albastri". "Ai ochii albastri" mi se repeta iar. "Da, am ochii albastri" raspund si mai incantata, "Da, am ochii albastri si ai zambit", "Da, am zambit si tu ai marit ochii si ai ras", "Da, am marit ochii si am ras" Si tot asa, pana la STOP. Urmeaza parerile celor din jur, despre reactii, despre atitudine despre...
Apoi,ceea ce nu doreste nimeni sa faca, ceea ce toti comenteaza ca nu le place, ca nu pot, ca nu se poate asta, ca de ce, refuzam, putem?
Trebuie sa arunci nu noroi in cel din fata ta, gratuit, fara sa-l cunosti. Sa arunci cu vorbe, sa-l critici, sa-l jignesti... Si toate acestea pentru a-i activa instinctele de autoaparare, pentru a-i vedea reactiile, la rece. Pentru a-l diseca.
Initial, mintea iti este goala. Da, mintea mea era goala. Probabil e un sistem dobandit de-a lungul timpului, de-a nu putea ataca fara motiv, de-a te feri de ce e rau, de ce provoaca rau. E si aici un instinct de autoaparare, autoizolare de lucruri si forme ce nu-ti plac, pe care nu le aprobi.
In cele din urma ce e domne asa greu? Iti inchipui ca nu esti tu, ca cel ce arunca cu vorbe e altcineva, un om rau. Intotdeauna am zis ca in fiecare din noi exista si un om rau, de care ne temem, pe care vrem sa-l tinem in frau. Ei bine, ce e mai frumos decat sa poti, din cand in cand, sa te confrunti cu raul din tine? Sa-l scoti afara, sa-l lasi sa te domine... Ce nu e in regula aici, e legat de cel care primeste. Cel asezat in scaunul din fata ta, care asteapta, care nu e capabil sa atace, nedumerit, dar impacat cu situatia. Ce vina are el? De ce pedeapsa asta? Asta e greu...
Mai bine, ar fi o oglinda si te-ai lupta cu imaginea ta din oglinda. Binele si raul, de o parte si de alta. La vedere. Va vedeti reciproc reactii, aparare, atac, lasitati.
Sa-mi inchipui ca omul din fata mea sunt eu in oglinda? Sa-l atac ca pe raul din mine? Sau sa gasesc sa spun lucruri general valabile?
Jocul asta despre ce este, ca nu inteleg? Sa atac, sa atac, sa fiu cruda... sa scot rautateaaaa, sa...
Despre ce e? despre elibererea mea dispretuind ce e in jur? Despre nedreptatile vietii si cum le incasam fara vina? Despre inocenta si acceptare? Ne atrenam? Devenim mai puternici? Clacam? Renuntam? Atacul asta pentru ce?
Si totusi intru in joc, si totusi atac... si ciudat, ma simt bine. Rusinos de bine. Asta pentru ca pot, pot sa atac...Mai conteaza ca sunt generalitati? Am atacat. A reactionat, s-a vazut, putin, dar s-a vazut. Apoi m-am imprastiat, nu am punctat in aceeasi directie. Nu am tinut calea. Se pare ca si atacul are tehnicile lui. Iar eu am reusit pe jumatate... Am atacat... Dar inca ma gandesc pentru ce?
Pentru ce? Jocul cunoasterii? Eu pe mine? Eu pe ei? Cunosc.... Amagire.
E un joc al amagirilor, acceptam crezand ca da aflam... dar nu suntem pregatiti pentru asta, param cu toate fortele... prin simpla nedorinta de participare ceva din noi minte jocul. Atata timp cat nu te poti detasa de tine si restul, e greu. Atacul e greu. Chiar si impotriva ta... desi ne atacam zilnic, ne punem piedici... dar cand trebuie sa ataci in fata altora, cu public.... sa nu fi tu... sau sa accepti raul ce poti fi....
E greu. Daca asta e actoria atunci ... greu, greu, greu... sa te rupi, sa-ti creezi alt eu... sa accepti ca poti, ca tu esti ala rau.... sau sa te chinui sa fii ala bun... E mai greu sa fii rau sau sa fii bun?
Cred ca e o permanenta ruga... "spune-mi Doamne ca pot", "ajuta-ma sa pot", "ajuta-ma sa inteleg, sa ma identific, sa ma detasez"...
Ce usor putem critica... spun unii, dam cu pitra prea usor... Da, uneori asa e... dam cu piatra fara sa ne-o ceara nimeni, fara sa constientizam macar. Cand insa suntem pusi sa dam, cand constiinta e cu noi... nu putem. Chiar si cand e joc. Jocul ala e dureros... Dar uitam cat de usor ne e sa aruncam cu vorbe si sa lovim. Uneori si tacerea raneste. Lipsa raspunsului....
Ma opresc. Simt ca as putea scrie mult, mult, mult. Dar cred ca degeaba. Nu voi fi capabila sa inteleg... am sa dau dintr-un raspuns in altul, dintr-o neclaritate in alta... Si totul de la un joc. Ar trebui sa-l iau ca atare? Fara intrebari... Uneori ma complic prea mult, nu-i asa?
Comentarii
Trimiteți un comentariu