Revin. Bună viața oameni buni?

Mă minunez și eu că am abandonat cu totul acest blog. Aici sunt foarte multe lucruri din mine pe care le abandonasem. Acum revin pentru că sper să mă reîntâlnesc prin ele cu mine, iar de aici să mai iasă ceva. 

În anii în care am lipsit am mai făcut niște școli - acum m-aș putea numi regizor de teatru și dramaturg, dar deocamdată e pandemie și toate astea par fără sens. 

O să pun aici un fragmet, un monolog al unui personaj - un personaj, cu bucăți din mine, despre o cameră doar a sa - ceva ce am scris la un workshop inspirat de "O camera doar a ei" de Virginia Woolf. 

Acum scriu rar, culmea, deși am o cameră doar a mea, și nu-mi zice nimeni “stinge lumina”, “e tarziu”, “ce faci la ora asta?”... scriu doar dacă trebuie să scriu. Nu mai vine scrisul așa de undeva, nu se mai cer cuvintele puse pe hârtie așa ca altădată și nici imaginile din capul meu nu mai vor a fi puse pe hârtie prin cuvinte… poate că n-am liniștea necesară, chiar dacă am camera necesară… Sau ce lipsește? Ceva lipsește. 

Mereu am zis că treaba asta cu scrisul e un dar, că cineva sau ceva face ca lucrurile să se lege atunci când trebuie și se cer a se lega… că totul vine când trebuie să vină… și atunci … dacă acum nu vin cuvintele ar trebui să mă panichez? Lucrurile și cuvintele vin când ai ragazul și tihna spre a le primi și a le pricepe… lucrurile și cuvintele se cern sau sunt cernute de viață… uneori poți să pierzi legătura cu ele poate tocmai pentru ca ai pierdut legătura cu tine … dar sunt multe lucruri care se întamplă, aparent întâmplător :) dar constați apoi ca există o înlănțuire, un de ce… un fel de a ți se transmite ceva…    

Am o cameră doar a mea, dar… uneori simt că sunt un impostor în tot ceea ce fac, că mănânc timpul altora, că nu e locul meu aici, acum, că nu e cazul să fiu asa cum sunt acum, și cu toate asta nu pot schimba ceea ce sunt, și ceea ce s-a format ca eu până în acest moment. Poate ca peste cinci minute voi întâlni un om, sau voi vedea o frunză și întalnirea asta cu omul sau cu frunza mă vor scurtcircuita… mă vor face sa acționez altfel… dar tot eu voi fi în cel mai adânc colț al meu, pe care nici chiar eu nu-l știu.  

Am o cameră doar a mea, plină de multe, foarte multe obiecte… am ajuns să glumesc că dacă vine un hoț n-am să-mi dau seama, pentru că nu voi ști ce lipsește… sau poate el nu va lua nimic speriat de multitudinea lucrurilor atât de mărunte. 

Cineva îmi zicea că fiecare lucru mărunt de aici are o poveste și că de fapt în fiecare poveste a fiecărui lucru mărunt sunt și eu … sau că eu sunt constituită dintr-o multitudine de obiecte mici care au o poveste sau poate că eu … n-am ințeles. Dar am o cameră doar a mea pe care unoeri o mai împart cu cei pe care-i iubesc și atunci rămâne și amprenta lor în ea așa cum rămânane amprenta lor în mine… 

Camera asta e a mea?