Multumesc voua, invingatori sau nu

Olimpiada 2012 - Londra - Gimnastica

Azi s-a terminat concursul de gimnastica... Am obtinut 3 medalii - una de aur, una de argint, una de bronz.
Vedeti? Dupa astfel de competitii, cu succese romanesti, suntem obisnuiti sa spunem "am castigat". Desi noi, noi nu am facut altceva decat sa urmarim competitia stand comod intr-un fotoliu (scaun sau pat). Noi, astia ce ne bucuram acum, o sa uitam curand ca undeva la Deva sau Izvorani sunt niste micute ce viseaza ca peste 4 ani sa prinda lotul olimpic si apoi sa urce pe podium. Noi o sa ne vedem de ale noastre, o sa uitam bucuria clipei de azi, o sa ne cautam alte surse de bucurie, le vom trada. Dar ele ne vor trezi intr-o zi, din letargia obisnuintei noastre, ne vor da o lectie scurta de 30 de secunde despre ce inseamna ati urma calea, ne vor bucura iar, sau poate nu, si se vor retrage iar in salile de antrenament. De nu ne vor bucura vom avea grija sa intoarcem pe toate partile insuccesul, sa gasim vinovati, sa invinuim...

Eu nu vreau sa uit. Nu vreau sa uit finala de la sarituri de acum doua zile cand Sandra Izbasa a castigat aurul. Desi era cotata cu sansa a doua, desi castigatoarea "se stia" din start, cineva acolo sus a iubit-o. A reusit sa-si vada de calea sa, nu s-a uitat in stanga si-n dreapta, si-a pastrat concentrarea si... se stie, a luat aurul.

Ce am invatat eu din asta? Lucuri pe care probabil le stim cu totii dar uitam sa le urmam:
- sa ne vedem de calea noastra fara sa ne uitam la ce face x si y
- sa ne concentram pe ce putem noi si sa facem ce stim noi mai bine,  fara artificii si minciuni care sa ne ridice (fals) in ochii celorlati
- sa acceptam infrangerea si sa recunoastem cand celalalt e mai bun.

Azi, Sandra Izbasa si-a acceptat infrangerea la sol. A inceput bine. Inima mea batea bum-bum, bum-bum si imi spuneam "proasta mai esti. ce te emotionezi asa? ce tot fierbi?" apoi "hai Sandra, hai". Ultima diagonala, am respirat usor, ma calmasem... mai era un hop. Apoi semnalul sonor, de avertizare ca timpul expira... Asaltul final, unu, doua, trei cercuri si... of... cum? a picat... "of Sandra". Mi-a parut rau pentru Sandra... era aparatul ei preferat... Asta e, uneori ultima respiratie in loc sa te ridice te doboara...

Sandra a stiut sa zambeasca... A zambit. Si-a zambit ei, ne-a zambit noua. Noua ca si cand ne-ar cere iertare, ei pentru a-si ascunde lacrima...

Iar noi? Noi ce facem? Traim alaturi de ea? Da, ne bucura succesul, ne intristeaza insuccesul dar nu cunoastem durerea cauzata de zecile de antrenamente, nu ne tamponam cu gheata vanataile, articulatiile umflate... Nu o batem pe umar, nu-i stergem lacrimile...

Ca ea sunt toti sportivii de la olimpiada... Si canotorii, si scrimerele - marile dezamagiri... Aceste mari dezamagiri, cum tot vorbeste presa, sunt medaliatii de acum 4 sau 8 ani sau... Sunt cei care ne-au facut sa lacrimam de bucurie, sa sarim in sus, sa ne laudam cu realizarile lor... sunt tot ei...
Nu trebuie sa uitam asta. Sufera ei destul de mult nu trebuie sa-i mai aratam si noi cu degetul...

Putem face insa altceva... Putem sa  le multumim. Atat, un simplu cuvant. Multumim.

Eu multumesc, pentru ca m-au dus acolo cu ei, ca am trait la intensitate maxima cateva zile... ca am indurat cu greu barna, ca am fost pe tatami si nu am inteles de ce am pierdut...

Multumesc voua, invingatori sau nu, pentru ca acceptati tara asta si pe noi cei din ea. Desi va dezamagim zi de zi, nu ne criticati, nu ne intoarceti pe toate fetele, nu ne invinovatiti.

Multumec!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Copacul

Visul nebunului neîntregit

Da, ştiu