afi altfel

Mai devreme eram plina de entuziasm, abia asteptam sa ma asez si sa scriu toate cele ce-mi treceau prin cap. Acum, nu stiu ... parca nimic din ce gandeam atunci nu mai conteaza, e fara de sens... Si ce e oarecum comic? Mai devreme tocam varza si m-am oprit pentru a-mi nota cate ceva din tot ce-mi vuia prin cap, in caietul creat special... Am notat... numai ca rareori rescriu aici exact ce am notat acolo. Aici totul ia o noua forma. In capul meu ideile prind alt fel de ritm, au o alta ordine decat cea avuta mai devreme. Asa ca incerc sa pun cap la cap idei vechi cu idei noi. Citesc Cartarescu, jurnalul "Zen" - in incercarea mea de a-l cunoaste. Cititul pentru mine nu e o manifestare constanta, asa cum nici scrisul nu e. Recunosc. Poate ca as vrea sa pot citi mai mult, sa pot scrie mai mult... Dar stiu ca au fost ani buni cand citeam mai putin ca acum, si poate citeam mai mult carti tehnice. Forma asta de a lucra in regim "freelance" mi-a redat sansa de a avea timp...

Zilele acestea, de cand nu am mai scris (sunt chiar saptamani) am realizat pentru a n-a oara ca nu pot scrie cand lucrez (adica adunci cand imi petrec timpul facand lucruri ce imi aduc banii necesari existentei). Pentru scris, cat si pentru lucrul meu am nevoie de un alt fel de timp, altfel de concentrare, altfel de imaginatie. In munca mea folosesc culori, linii, structuri clare, informatii date pe baza carora crosetez. Si acolo e nevoie de inspiratie, de imaginatie si pentru asta trebuie sa ma concentrez asupra acelui lucru. Din scris nu am facut o profesie, poate ca as vrea, dar nu e atat de usor. Acum scrisul e o joaca, un mod de a evada, de a-mi petrece pauzele de lucru. Un mod de a-mi folosi imaginatia altfel. Adevarul e ca sufar cand nu pot scrie, simt ca tradez, ca ma tradez. Pentru ca in ultimul timp simt ca scrisul asta ma ajuta. Si atunci cand nu scriu, ceva lipseste. Ma enerveaza timpul care e din ce in ce mai scurt (sau asa am ajuns sa-l percep). Poate e vina mea? Poate ...

Din cate stiu eu campania electorala s-a terminat de ceva timp... Atunci de ce inca mai vad bannere electorale pe stalpi, cladiri si in alte locuri? Nu inteleg si nu am inteles niciodata cum ele pot fi puse foarte rapid dar de dat jos niciodata? Imi amintesc de campania pentru alegerile prezidentiale, un banner rosu al unui anumit candidat a tronat agatat intre doi copaci in apropierea casei mele pana ce vantul/ploile (natura) l-a dat jos. Acum bulevardele din sectorul 3 sunt ticsite cu imaginea unui anumit fost canditat - actualmente ales... Daca e ales nu inteleg de ce trebuie sa-i mai vad moaca pe stalpi, nu ar trebui sa-l vad la treaba? Asa se lauda ca abia asteapta sa inceapa munca. Pai ii sugerez sa inceapa sa dea jos bannerele electorale din sector (atat ale lui cat si ale celorlalti). Nu de alta dar s-ar putea ca stalpii aia pe care atarna sa nu devina tepe...(sau asta sunt?) Pe langa  gara de nord, pe o cladire inalta, alt banner - e uite ca nu mai stiu sloganul - po...

- unde este soarele de ieri? - S-a ascuns in inima ta. - de aceea ard atat de tare? - Da, lumina iti hraneste pasiunea Si asa mai faci un pas. - da, fac un pas si un alt pas, si ce? - Inseamna ca traiesti .

Eu, acum, aici Fata-n fata cu tine nu ai chip dar stiu ca esti si citesti randurile acestea... Eu, acum, aici nu sunt nici Cartarescu, nici Liiceanu nu am renume, nici macar nume eu, aici scriu. E un joc in care tu ai intrat astepti mereu ceva eu nu stiu ce dar incerc sa-ti dau. Tu acum zambesti, sper. eu asta incerc sa te fac sa zambesti. Nu sunt Paler, Cioran sunt eu. Nu stiu daca-ti place sau nu dar faptul ca te reintorci e un semn ca eu, aici, sunt ceva. ca aici cuvintele mele nu sunt rebuturi gasite intr-un cos, aruncate de zei si reanimate de mine fara de sens. Si sper sa te reintorci sa-ti regasesti aici zambetul sau lacrima amintirilor inchise si reacceptate. Se poate plange de placere asa cum se poate rade de prea mult pustiu si durere lacrima si rasul sunt semne ca esti. sa radem, sa plangem impreuna sa fim. te astept.