afi altfel

M-a speriat un email, bănuiesc fake, care-mi spunea că în 60 de zile acest blog, cu tot ce conține, va dispărea dacă nu-l migrez în altă parte...  Am intrat să văd dacă mai trăiește. Trăiește! Trăiește, așa cum trăiesc și paginile de facebook ale celor decedați...  Eu n-am decedat dar pentru acest blog a fost ca și cum... Mi-am dat seama că el înseamnă ceva, bucăți din mine sunt aici,  e ca o amprentă pe care aș lasa-o lumii, că am existat Tot ce fac în rest, ca artă,  e efemer - pentru că fac spectacole, care mor când actorii nu mai vor să le joace sau când n-au spații în care să se joace sau... Spectacolele mor uneori prea repede Râmân în urma lor tot lucrurile scrise, de unii-alții,  pe bloguri ca acesta sau...  Mai râmân vorbele celor care le-au văzut și vorbesc despre ele ... Eu trăiesc Blogul ăsta trăiește Poate că este cazul să scriu mai des :)

Mă minunez și eu că am abandonat cu totul acest blog. Aici sunt foarte multe lucruri din mine pe care le abandonasem. Acum revin pentru că sper să mă reîntâlnesc prin ele cu mine, iar de aici să mai iasă ceva.  În anii în care am lipsit am mai făcut niște școli - acum m-aș putea numi regizor de teatru și dramaturg, dar deocamdată e pandemie și toate astea par fără sens.  O să pun aici un fragmet, un monolog al unui personaj - un personaj, cu bucăți din mine, despre o cameră doar a sa - ceva ce am scris la un workshop inspirat de "O camera doar a ei" de Virginia Woolf.  Acum scriu rar, culmea, deși am o cameră doar a mea, și nu-mi zice nimeni “stinge lumina”, “e tarziu”, “ce faci la ora asta?”... scriu doar dacă trebuie să scriu. Nu mai vine scrisul așa de undeva, nu se mai cer cuvintele puse pe hârtie așa ca altădată și nici imaginile din capul meu nu mai vor a fi puse pe hârtie prin cuvinte… poate că n-am liniștea necesară, chiar dacă am camera necesară… Sau ce lipsește? Cev

A venit noaptea Și fluturii s-au dus la culcare Luna e rotunda, mare Ca un pepene galben Aș vrea să ridic mâna Să o culeg și să-i simt parfumul Apoi să o tai felii Și să o împart cu tine, Cu tine, cu tine ... În fiecare colț de suflet Să ne lumineze luna. Dar cerul ar rămâne pustiu Îndrăgostiții nu ar mai avea ce-și dărui Deși, poate că, în fiecare din ei Undeva i-ar locui deja O felie de lună. A venit noaptea Fluturii dorm Luna strălucește Ridic mâna Și închid lumina. Împart cu tine, cu tine, cu tine ... Doar gândul Nimeni nu este singur.

Am vorbit nopți Am vorbit zile Am vorbit Separați de ziduri Niciodată împreună la răsărit Câteva seri ne-am pierdut Și am uitat să privim luna Apoi o vedeam în propriile singurătăți Și ne-o povesteam Era aceeași lună O văzusem, o găsisem Dar nu împreună. Apoi a venit ceața S-a lăsat liniștea Frânturi de lună nevăzută Sălășluiau prin noi O așchie în inima ta O așchie în privirea mea Pe tine te durea neiubirea Pe mine mă durea nevăzutul Așchiile însă își căutau întregul Așa că încet, încet, ne-au părăsit Inima ta a țipat scurt, apoi nu a mai durut Ochiul meu a lăcrimat puțin și apoi a zâmbit Acum zidurile cad Ne vom vedea Zile Nopți Ani Vom privi luna împreună Și vom căuta în ea Tu așchia ta Eu așchia mea Împreună, în lună.

Urc Pașii-mi apasă pe clapele unui pian Beethoven Apoi încep să dansez În sus, în jos Vesel, în rotiri Precum zborul de fluture In câmpia cu flori Odihnesc pe două clape Sunet grav Dor. Apoi, cobor în somn Și inima mea Încă apasă acele clape Cu speranța neobosirii De teamă ca dorul să nu ajungă să doară. Doar sunete suave Când inima-mi bate neobosit Gândind că ești aici.

M-am culcat pe un nor Mi-am lasat corpul în voia sa Să mă ducă, să mă pierd Pluteam printre alți nori Respiram spumă de săpun Cu parfum de cer Mă afundam Până norul m-a pierdut Și am poposit în brațele tale Într-o îmbrățișare cu parfum de iarbă verde proaspăt cosită. Dacă-mi dai drumul Va trebui să mă cauți Printre flori de câmp Greieri, lăcuste, fluturi În lacrima de rouă Și să mă găseti Înainte să mă pierd iar.